ALEXANDRU ODOBESCU

805f108ba932f2810e7e7a8d6202f9a7

Alexandru Odobescu (n. 23 iunie 1834  – d. 10 noiembrie 1895) a fost un scriitor, arheolog și om politic român. A fost ministru al monumentelor (1863-1864) și profesor de arheologie la Universitatea din București.

Este autorul unui tratat de istorie a arheologiei („Istoria arheologiei”, 1877) și al unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în perioada profesoratului său („Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l’orfèvrerie antique”, Tome I-III, Éditions J. Rothschild, Paris, 1887-1900).

A publicat studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene („Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu țara, istoria și datinile românilor”, 1861; „Răsunete ale Pindului în Carpați”).

A publicat studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea („Poeții Văcărești”, „Mișcarea literară din Țara Românească în sec. XVIII”). Este autorul unor nuvele istorice („Mihnea Vodă cel Rău”, „Doamna Chiajna”, 1860) și volume de eseuri („Câteva ore la Snagov”, 1909; „Pseudokynegeticos”, 1874).

Format la școala clasicismului francez și la aceea a antichității, om de gust și de știință, fondator al arheologiei în România și istoric, Alexandru Odobescu a scris o proză admirabilă în eleganță și puritate. A priceput, ca și Junimea, că literatura adevărată trebuie să exprime sufletul poporului român așa cum se reflectă în istorie, în limbă, în folclor. Cu drept cuvânt, Maiorescu, care-l stima mult, îl privea ca pe unul din ai lor.

Eseul „Pseudokynegetikos”, despre care George Călinescu afirma că este un text în care autorul „bate câmpii cu grație”, cuprinde considerații estetice și descrierea a trei opere de artă cu subiecte cinegetice, un basm („Povestea lui Făt Frumos împărat cu noroc la vânat”) și chiar și un fragment autobiografic în care autorul povestește o vânătoare de dropii în Bărăgan, pasăre dispărută de pe teritoriul României în urma vânării ei sălbatice.

„Pseudo-Kinegeticos» este un potpourri bine armonizat, un magazin de bric-à-brac literar, cuprinzând orice obiect artistic, de la descripția exactă de amator a unui tablou, până la cuplet. Farmecul stă în scandalul de a surprinde un om atât de serios, schițând cancanul pe scara rulantă a bibliotecii lui înțesate cu autorii greci sau de a ascunde litografii libertine în sala cu marii maeștri ai picturii.” (G. Călinescu)

Inițial, Odobescu intenționa să scrie o „precuvântare” (introducere) la „Manualul de vânătoare” al lui C. Cornescu, bun prieten și rudă cu autorul. Propunându-și să treacă în revist modul în care diversele arte au reprezentat vânătoarea, Alexandru Odobescu a depășit scopul inițial, acela de a scrie o introducere, rezultând un eseu de sine-stătător (de unde și titlul, de o subtilă ironie, Pseudokynegeticos – „Fals tratat de vânătoare”). Simulând improvizația ,(dar de fapt opera este atent elaborată) autorul asociază, într-un savuros sistem de digresiuni, peisaje (printre care faimosul tablou al Bărăganului), savante dispute filologice (despre denumirea graurilor și a sturzilor în limbile romanice), mostre de critică de artă (comparația dintre Diana cu ciuta de la Muzeul Luvru și Diana lui Goujon), un basm cult și numeroase referințe literare, muzicale, plastice, ba chiar și ironii la adresa latiniștilor etc. Indiferent de modul în care criticii literari au definit-o („operă-mozaic”, „cozerie” sau eseu), „Pseudokynegetikos” marchează un reper în istoria literaturii române.

„ Noi… care nu ne facem spaimă de carte, ştim cu toţii – şi de pre băncile de unde d-voastră îmi acordaţi o binevoitoare ascultare şi de pe înalta catedră unde această bunăvoinţă mă întăreşte – ştim, zic, că orice ştiinţă adevărată îşi află adăpostul şi temeiul său în cărţi, pre cum ştim iarăşi că ele sunt vama cea mai înaltă şi cea mai netăgăduită a ştiinţei celei adevărate.”

Muza virtuală

 

Surse bibliografice:  Wikipedia, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”  – George Călinescu.

Sursa foto: confederatii.ro

ERICH MARIA REMARQUE

Erich_Maria_Remarque1

Erich Maria Remarque (n. 22 iunie 1898 – d. 25 septembrie 1970) este unul dintre cei mai cunoscuți și populari autori de literatură germană din secolul al XX-lea. Multe din operele sale au fost ecranizate de-a lungul timpului.

În anul 1931, E. M. Remarque a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace pentru romanul să „Nimic nou pe Frontul de Vest” ( 1929), în care descrie o imagine realistă a armatei germane și a ororilor războiului. Asociația Ofițerilor Germani (Deutscher Officier-Bund) a protestat contra acestei propuneri, susținând că romanul este o ofensă gravă adusă armatei germane și soldaților germane. Tot în 1931 Remarque a fost nominalizat  și pentru Premiul Nobel pentru Literatură.

Preocupat de literatură și filosofie, scrie versuri și proză. Spre sfârșitul anului 1920 se angajează ca editor de ziar în Osnabruck, apoi în Hanovra si Berlin, colaborând în acest timp cu articole la mai multe publicații. Romanul de debut, „Taraba de vise”, apărut în 1920, a fost un eșec.

O parte din opera lui Remarque nu a rezistat cenzurii, impuse atunci de naziștii veniți la putere din 1933. Un exemplu este romanul „Soroc de viață, soroc de moarte” (1954).

Romanele cunoscute și apreciate de cititorii români sunt: „Nimic nou pe Frontul de Vest” (1929), „Arcul de triumf” (1945), „Soroc de viață și soroc de moarte” (1954), „Obeliscul negru” (1956) și „Zeii sunt singuri” (1961).

„Zeii sunt singuri”…  A trai ca si cum ziua de mâine nu ar mai exista. Poate singura soluție când știi că ai o boală gravă, care te poate omorî. Întâmplarea a făcut să citesc această carte acum 20 de ani, când eu însămi mă îmbolnăvisem grav, exact ca în carte…  Când  cartea și spaimele mele mă obligau să răspund la întrebări pe care nu vrei să ți le pui.  Cum e mai bine? Să trăiești din plin, să nu irosești nicio clipă, ori să fii prudent, cumpătat,  sperând la o viață cât mai lunga?…

Poate că atunci a fost momentul  în care am înțeles puterea vindecătoare a cărților, a unei cărți…

„Se spune că primii 70 de ani din viaţă sunt cei mai grei. În continuare, totul merge ca pe roate.”

 

Muza virtuală

 

Sursa foto: Wikipedia

Surse bibliografice: Wikipedia, artline.ro

 

AUREL BARANGA

Aurel_Baranga

 

Ioan Aurel Baranga, născut Aurel Leibovici, (n. 20 iunie 1913 –  d. 10 iunie 1979) a fost un poet și dramaturg român de origine evreiască.

Baranga a debutat cu versuri în revista „Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi. A editat împreună cu Gherasim Luca, Paul Păun și Sesto Pals revista de avangardă „Alge”. Scriitorul a colaborat la revista de avangardă „unu”, editată de Sașa Pană și Moldov. În 1948 a scris textul imnului României comuniste din anii 1948-1953 „Zdrobite cătușe”, muzica fiind compusă de Matei Socor. Tot în 1948, Aurel Baranga a primit ca „sarcină de partid” să înființeze revista de satiră și umor Urzica. Din 1949 și până la sfârșitul vieții  a fost redactor-șef la „Urzica”.

Aurel Baranga ilustrează perfect, prin destinul său paradoxal, tribulaţiile existenţiale ale scriitorilor evrei. Iertate să-i fie păcatele omului supus vremurilor … În „Gazeta literară” din anul 1960, Baranga scria: „Lenin a dat neamului nostru chemat la luptă şi la libertate, demnitate, grandoare, sensurile majore ale existenţei. (…) Ilici nu a murit, el trăieşte prin tot ce are epoca noastră mai demn.”

Dincolo de lașități și erori, Aurel Baranga a devenit cel mai reputat dramaturg al generaţiei sale, invidiat şi imitat de mulţi dintre confraţii săi: piese ca „Siciliana”, „Mielul turba”t, „Sfântul Mitică Blajinul”, „Opinia public” sau „Travesti” vor ajunge chiar la fel de celebre ca şi comediile lui Caragiale, ele fiind traduse, reprezentate scenic sau difuzate radiofonic şi peste hotare. A fost dramaturgul dramaturg care a reusit sa surprinda perfect atitudinea membrilor de partid si sedintele obositoare la care erau nevoiti sa participe: alegeri sindicale, sedinte pentru interesul partidului, alegerea delegatiei de ziaristi, gâdilarea orgoliilor, ș.a.m.d.

Numele său va rămâne mereu legat de „Urzica”, revistă de satiră și umor, care a apărut în România în perioada 1949-1989, publicând literatură satirico-umoristică și grafică satirică. Revista fost înființată de Aurel Baranga ca „sarcină de partid” primită în 1948.

Articolul program al primului număr al revistei  –  1 februarie 1949, pag. 3 –  anunța  intențiile răzbunătoare ale clasei muncitoare eliberate de sub, „jugul” capitalist: „într’o țară în care, sute de ani, cîteva zeci de mii de profitori au râs cum au vrut de popor, are și poporul – în sfârșit, astăzi liber – dreptul la zâmbet.”  Erau vizați pentru „urzicare”: „mincinoșii” și „servilii”, aceștia fiind, bineînțeles, reprezentanții clasei burgheze care se încăpățânează să creadă în valorile democrației de tip capitalist. Din 1990, revista a apărut sub titlul „Moftul roman”, serie nouă, avându-l ca redactor-șef pe prozatorul și dramaturgul Mihai Ispirescu.

Ca o paranteză anecdotică, iată reverberațiile pricinuite de moartea lui Stalin: toată presa a publicat declaraţii, angajamente, regrete pentru „marele conducător”.  Redactorul-șef al „Urzicii” primise ca sarcină pe linie de partid să apară revista. „ Am trimis la Comitetul Central nu ştiu câte variante de coperte, cum să fie „Urzica” prezentată la nenorocirea care se întâmplase. Nu găseam formula prin care să exprimăm momentul. A trecut o zi, au trecut două, au trecut nouă, în final două  săptămâni. Tot ce propuneam noi se respingea la C.C.  Şi într-o zi, era deja la potou, nu mai aveam timp să tipărim ceva. Vine Baranga la redacţie, era tot colectivul revistei. «Ce facem?» Toţi am ridicat mâinile. S-au uitat la mine, că eu eram responsabil cu coperta. «Nu mai ştiu ce să fac«, am zis. «Uite, cred că am găsit o soluţie. Fiţi atenţi!»  A cerut secretarei să formeze numărul de telefon de la CC. «Tovarăşe, n-am reuşit să ne ridicăm la înălţimea la care s-a ridicat tovarăşul Stalin. Ce ne-am gândit noi. Şi cred că este o soluţie la care nu s-a gândit nimeni până acum. am hotărât ca, în semn de omagiu la marea pierdere pe care a suferit-o omenirea, să sacrificăm acest număr al revistei „Urzica”. La dispariţia tovarăşului Stalin, „Urzica ”nu apare». S-a făcut linişte. Aşteptam reacţia. «Da, tovarăşe Baranga, este nemaipomenit. Într-adevăr, dumneavoastră faceţi un sacrificiu!». Şi a fost singura dată când „Urzica” nu a apărut.” (Florin Mihai).

„Trăim o dramă a limbajului: unii rostesc fraze, alţii parafraze şi doar câţiva, rareori, câte un cuvânt.”

 

Muza virtuală

 

Surse bibliografice: Wikipedia, contemporanul.ro, jurnalul.ro.

Sursa foto: Wikipedia

LUCIAN DAN TEODOROVICI

lucian-dan-teodorovici-fotografie-de-florin-lazarescu

 

Lucian Dan Teodorovici (n. 17 iunie 1975) este un prozator, dramaturg și scenarist român contemporan. Este coordonator al colecției „Ego. Proză” de la Editura Polirom, consilier editorial la Editura Polirom, senior-editor al săptămînalului Suplimentul de cultură și redactor al revistei „Timpul”. A fost redactor-șef al Editurii Polirom între 2002 și 2006, redactor-șef adjunct al revistei culturale „Timpul” între 2001 și 2003; între 2001 și 2002 a fost editorialist al cotidianului „Obiectiv”, Iași; între 2002 și 2003, editorialist al cotidianului „Monitorul”, Iași.

Opera: Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi (1999, 2005),

Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana (2000),

Circul nostru vă prezintă: (2002, 2007),

Atunci i-am ars două palme (2004),

Celelalte poveşti de dragoste (2009, 2013),

Matei Brunul (2011, 2014),

Unu + unu (+ unu…). Nişte comedii (Cartea Românească, 2014).

Cărţile sale au fost traduse şi publicate în SUA, Franţa, Germania, Spania, Italia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Macedonia şi Turcia.

„Matei Brunul”, din păcate singura carte a autorului pe care am citit-o, este o uimitoare poveste despre dragoste, ură și iertare, în perioada stalinistă. Romanul m-a cucerit prin amestecul neașteptat de adevăr brutal și tandrețe neașteptată, dar și momentele de necesară aducere-aminte a vieții petrecute prin penitenciare și teroarea primilor ani ai comunismului.

„Superb. Teodorovici este primul reprezentant al literaturii romane tinere care imprumuta inchisorii comuniste culorile fictiunii. Un roman cu o arhitectura exemplara… Lucian Dan Teodorovici e un maestru marionetist.” (Le Monde)

 

Muza virtuală

 

Sursa foto: semnebune.ro

Surse bibliografice: Wikipedia, ziarulmetropolis.ro, polirom.ro.

NAE IONESCU

Nae-Ionescutt1

 

Nae Ionescu, (n. 16 iunie 1890 – d. 15 martie 1940) a fost un filosof, logician, pedagog și jurnalist român. Orientarea sa filozofică a fost numită „trăirism”. A știut să adune în jurul său și să eleveze o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice a literaturii și gândirii românești ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Vasile Moisescu și George Murnu. În anii 1930 a fost puternic implicat în politică, susținându-l inițial pe Regele Carol al II-lea și apoi Mișcarea legionară.

Asistent la catedra de Logică și Teoria cunoașterii a profesorului Constantin Rădulescu-Motru, Nae Ionescu își inaugurează activitatea universitară cu lecția „Funcțiunea epistemologică a iubirii”. Le-a fost profesor universitar lui Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Jeni Acterian, Mircea Vulcănescu, Constantin Floru etc.

Poate vă întrebați ce are în comun filosofia cu literatura? Păi…are! Citeam undeva că marii filosofi ar fi în realitate „niște poeți de mâna a doua” (spune Caius Dobrescu în articolul „De ce sunt filosof?”). În cazul lui Nae Ionescu am putea vorbi de un sincretism al filosofiei și artei gazetărești. Ca punct de plecare, am putea porni de la o mare bogăție spirituală care se va regăsi în ambele direcții. Așa cum nu putem să-I numim pe Dostoievski, Thomas Mann, Borges doar scriitori, ar fi o mare pierdere ca Nae Ionescu să fie numit doar filosof sau doar jurnalist.

Mentorul al unei generaţii de intelectuali cu renume, Nae Ionescu nu a publicat nimic în timpul vieţii, toată opera fiindu-i publicată de discipoli. După propriile mărturisiri, „Să înveţi filosofie e o absurditate. Tot ceea ce se scrie în filosofie nu este de învăţat, ci este de judecat din nou, gândit prin tine însuţi”.

Singura carte publicată în timpul vieții, o culegere de articole gazetărești strânse din inițiativa lui Mircea Eliade este „Roza vânturilor”, în 1937. Mircea Eliade, care a și prefațat culegerea, spunea: „În istoria culturii româneşti moderne, o singură mare personalitate a avut o influență asemănătoare asupra contemporanilor săi mai tineri. A fost Mihai Eminescu. În timp ce, însă, Eminescu a creat un curent de simţire si gândire eminesciană prin opera sa scrisă, Nae Ionescu exercita o influență socratică, de la om la om, de la suflet la suflet”.

Figură complexă, greu de încadrat în tipare, Nae Ionescu a fost : „Rînd pe rînd: filosof de catedră, soţ şi tată, cap de şcoală, director de bancă, negustor, ziarist, căpitan de industrie, om politic, curtean, filosof de casă, îndrumător spiritual, amant, eminenţă cenuşie, victimă politică, martir, totdeauna curios, totdeauna în curs de aşezare” (Mircea Vulcănescu).

Ziaristica româneasca a cunoscut în Nae Ionescu  unul dintre cele mai strălucite și prestigioase condeie. Prin felul cum a înțeles-o și a practicat-o, el a arătat că gazetăria nu este o profesiune ci o chemare, o luptă de fiecare zi pentru biruința unei credințe, a intereselor vitale ale comunității, de viață și iubire a neamului. Cum însuți a dovedit-o, activitatea sa de gazetar „reprezintă un efort disciplinat, metodic, cinstit și dezinteresat de a privi cotidianul pentru permanențele lui și de a desprinde din întâmplari – sensuri și probleme”.

În urmă cu mulți ani am avut șansa să fiu prezentă la câteva prelegeri oferite într-un cadru mai puțin formal de către Romulus Vulcănescu. Aflat la o vârstă destul de înaintată, domnia-sa  a venit de câteva ori la Craiova  să le vorbească unor tineri studenți despre arta jurnalismului. Ore în șir ascultam fascinați învățăturile domnului Romulus Vulcănescu, mereu revenind la Nae Ionescu, nume pronunțat cu adânc respect, într-un fel – așa simțeam eu – parcă religios. Au trecut ani, am citit articolele lui Nae Ionescu, am înțeles să prețuiesc oamenii  extraordinari care au știu să „ardă” pentru convingerile lor. Suntem mai bogați, dacă știm unde să căutăm.

 

Muza virtuală

 

„Meseria de gazetar nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi. Că nu eşti al nimănui, decât al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni.”

 

Surse bibliografice: Wikipedia

Sursa foto: ziarulnatiunea.ro

HARRIET BEECHER STOWE

descărcare

 

Harriet Beecher Stowe (14 iunie 1811 – 1 iulie 1896) a fost o aboliționistă și scriitoare americană. Celebrul roman al autoarei, „Coliba unchiului Tom” (1852) înfățișează viața african-americanilor sub sclavie; romanul a fost foarte bine primit în SUA și Anglia dar și-a atras ura celor din sudul Statelor Unite care erau în favoarea sclaviei. Când a întâlnit-o pe Stowe, Abraham Lincoln i-a spus: „Deci aceasta este mica bătrână ce a început acest nou război!”

Romanul „Coliba Unchiului Tom” a fost publicat ca un foileton în revista aboliționistă „National Era”, începând cu 1851, timp de 40 săptămâni, iar, odată cu trecerea anilor, a devenit cel mai de succes roman american al secolului XIX. Prima ediţie a romanului „Coliba unchiului Tom” a fost publicată pe 20 martie 1852 într-un tiraj de 5.000 de exemplare.

Femeia care a schimbat cursul istoriei a dovedit cum literatura, o carte, cuvântul scris poate influența evenimente și poate schimba mentalități.

Fiică de preot și soție a unui profesor, Harriet Beecher Stowe era o persoană profund credincioasă, neacceptând ideea ca sclavia și creștinismul ar putea fi compatibile. Scriitoarea mărturisea că ideea romanului a fost inspirată de Dumnezeu și bazată pe fapte reale.

„Unchiul Tom”  a câștigat inima americanilor din statele nordice și, mai mult sau mai puțin, a facilitat formarea punctelor de vedere contradictorii, care vor duce la izbucnirea războiului civil, iar, odată cu el, la sfârșitul sclaviei.

Fiecare pagină a romanului dezvăluie viața grea a oamenilor negri din America, fiecare rând  reprezintă o incriminare a sclaviei. Într-o societate în care suferința și lipsa oricărui drept sunt singurele opțiuni ale sclavilor negri, „unchiul Tom” oferă lecția de bunătate și dragoste necondiționată.

.

Muza virtuală

 

Sursa foto: AmericanCivilWar.com

Surse bibliografice: Wikipedia, ziare.com, „Coliba unchiului Tom” de Harriet Beecher Stowe

 

FERNANDO PESSOA

fernando-pessoa

Fernando António Nogueira Pessoa (n. 13 iunie 1888 –  d. 30 noiembrie 1935), a fost un poet, eseist și scriitor portughez, reprezentant al modernismului lusitan.

Este considerat unul din cei mai importanți poeți portughezi din toate timpurile, valoarea lui fiind comparată cu cel al lui Camões. Criticul american Harold Bloom, în cartea sa „The Western Canon” (Canoanele vestului), afirma despre Pessoa că, alături de Pablo Neruda, „este cel mai reprezentativ poet al secolului XX”.

Așa cum spune și Octavio Paz, poetul nu are biografie. Biografia lui este opera. Secretul lui, de altfel, e scris chiar în numele pe care-l poartă: Pessoa înseamnă „persoană” în portugheză și vine de la „persona”, masca poeților romani.

A lăsat două culegeri de poeme în engleză, o carte subțire de versuri portugheze și un cufăr plin cu manuscrise. „Cartea neliniștirii”, scrisă aproximativ în 1931, este unul dintre cele mai valoroase manuscrise ale sale.

Iată ce spune Pessoa în această carte, ce pare o frescă a propriului său suflet: „Nu am nici un sentiment politic ori social. Dar, într-un anume sens, am un înalt sentiment patriotic. Patria mea e limba portugheză”.

Poeziile lui Pessoa au fost traduse, din portugheză, în românește de Dinu Flămând.

Opțiunile literare ale lui Pessoa s-au cimentat  încă de la începuturi: Shakespeare și poezia metafizică engleză, Edgar Allan Poe, clasicii latini, literatura ezoterică dar și gnosticii alexandrini, decadentismul sfîrșitului de veac trecut dar și cel al Romei antice.

În faimosul cufăr descoperit după moartea scriitorului au fost găsite nu mai puțin de 27.453 de texte, de la horoscopul Portugaliei, la răspunsurile pentru o revistă de cuvinte încrucișate ce apărea în Anglia. Dar marea parte a moștenirii o constituie poezia, teatrul, eseistica, proza, traducerile, proiectele de filosofie și conspectele de lectură.

Cea mai mare parte a operei sale a fost semnată cu diverse heteronime, cărora Pessoa le-a creat personalităţi şi biografii distincte. Printre cele mai cunoscute se numără Alberto Caeiro – poetul naturii, Ricardo Reis – epicureicul, Álvaro de Campos – modernistul şi, probabil cel mai cunoscut dintre ei, Bernardo Soares, căruia Pessoa i-a atribuit scrierea „Cărţii neliniştirii”. Pessoa moare în 1935, an în care, pentru criticii literari şi pentru cititori, se va naşte „cazul Pessoa“.

„Am încercat întotdeauna să fiu doar un spectator al vieții, fără să mă amestec în ea. […] Față de viață, manifest numai interesul unui descifrator de şarade. Mă opresc, descifrez, apoi plec mai departe. Nu fac apel la nici un sentiment.” – declara scriitorul.  Omul „vecin cu viața”, veșnic plictisit și nemulțumit, pesimist, ironic și autoironic , ne-a dăruit poate cea mai sinceră, lucidă și necruțătoare analiză.

 

Muza virtuală

 

La revedere,  zâna din poveşti!

 

Aripile tale sunt făcute din lumină,

eu zac aici doborât de boală

neglijat de univers

şi iartă-mă acum.

O durere rea mă încearcă

aş putea folosi adevărul.. sau aspirina..

 

Sursa foto: Escritas.org

Surse bibliografice: Wikipedia, elefant.ro,