GEORGE CĂLINESCU

George-Calinescu

 

George Călinescu  (n. 19 iunie 1899 – d. 12 martie 1965) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu.

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români („Viața lui Mihai Eminescu”, „Opera lui Mihai Eminescu”, „Viața lui Ion Creangă” ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală („Impresii asupra literaturii spaniole”, „Scriitori străini”). Studiul „Estetica basmului” completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului.

A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul morții, în 1965.

Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc „ Arca lui Noe”, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. „Enigma Otiliei” narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix și Otilia, „Cartea nunții” este un roman despre căsătorie, „Bietul Ioanide” și „Scrinul negru” au în centru figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în „Bietul Ioanide” și apoi și în „Scrinul negru”), iar acțiunea lor are loc în perioada interbelică și imediat dupa aceasta, în epoca Republicii Populare Române.

Ca fapt divers, titlul romanului „Scrinul negru ”provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a descoperit arhiva unei familii. A mai scris versuri – „ Lauda lucrurilor”; teatru –  ”Șun, mit mongol”; note de călătorie; publicistică, iar „Cronicile mizantropului” au devenit brusc, după 1947, „Cronicile optimistului”.

Poetul şi publicistul Lucian Valea, avându-l ca profesor în studenție pe G. Călinescu, povestește în cartea sa „Oameni pe care i-am iubit”: „ Călinescu, profesorul, era infernal, mereu în contradicţie cu sine, mereu neîncrezător în principiile pedagogiei (…).Nu era făcut pentru sistem didactic. Lecţiile sale, magistrale, s‑ar fi cerut mai degrabă as-cul–tate în spaţii largi, cu iarbă pe jos, ori cu dale dreptunghiu-lare de agora. (…) Tragedia studenţimii mediocre era aceea că se străduia din răsputeri să rezume prelegerile lui Călinescu. La examen, cei cu mentalitatea de belferi învăţau din  Nedioglu, Loghin, Murăraşu, Predescu. Pentru ei, întâlnirea cu profesorul se transforma în dezastru. Acesta se înfoia, izbucnea tumultuos împotriva impostorilor şi-i decapita necruţător şi-i muştruluia cumplit pe vinovaţi.”

Cea mai cunoscută, dar și cea mai controversată istorie literară românească, „Istoria literaturii române de la origini până în present” de G. Calinescu rămâne și astăzi un subiect care stârnește numeroase ecouri. Se poate spune că scriitorii cercetați de G. Calinescu devin personaje literare, iar operele lor, ca și perioada istorică în care se realizează, sunt reactualizate într-o viziune care este atât a scriitorilor respective, cât și a lui Călinescu însuși. Această lucrare își propune să dea oricui încrederea că avem o strălucită literatură” care slujește drept cea mai clară hartă a poporului român”. Urmărind fenomenul literar românesc în totalitatea sa, G. Calinescu are în vedere mai intâi perspectiva lui estetică. Scriitorii sunt prețuiți în măsura în care au pus pietre „autentice la timpul” mare al întregii literaturi și dupa cum au prefigurat modalități estetice de mai târziu.

Cine a fost, cine este George Călinescu? Pentru elevii de liceu care „se luptă” aprig cu literatura, Călinescu este doar un alt critic care le dă de furcă cu memorarea unor citate. Pentru literatura și cultura românească, George Călinescu rămâne un profesor de largă deschidere culturală (între național și universal), orator greu de comparat cu alți confrați, cercetător de literatură de-a dreptul inedit la noi, publicist mereu prezent în evoluția culturală româneasca și universală, scriitor deschis către toate genurile literare și către diversele tendințe clasice și moderne.

 

Muza virtuală

 

Sursa foto: istorie-pe-scurt.ro

Surse bibliografice: Wikipedia, „Oameni pe care i-am iubit” de Lucian Valea, autorii.com

Anunțuri

CHIAR, A CUI E LITERATURA?

images

 

Alex Ştefănescu este unul dintre cei mai importanţi critici literari pe rit vechi. Adică, ştiţi voi, criticul acela care de la înălţimea experienţei sale şi, mai ales, a revistei la care publică face şi desface reputaţii şi destine de cărţi. Este drept că, de la o vreme încoace, mai ales de când pasionaţii de scris şi de citit au descoperit că internetul poate fi o platformă mai eficientă pentru promovarea propriilor opere, importanţa acestui gen de critică a mai scăzut.

Dar nu despre asta vorbim aici. Profitând de faptul că este un nume important în critica de la noi domnia sa, s-a gândit că este cazul să urmeze principiul lui Peter (https://ro.wikipedia.org/wiki/Principiul_lui_Peter ) şi să îşi dea cu părerea şi în materie de legi. Textul pe care domnia sa l-a publicat pe Facebook este intitulat „Cui aparţine literatura română?”. Un titlu cam nefericit, după părerea mea, dar ea nu este foarte relevantă. Literatura nu este o entitate fizică, ci o noţiune abstractă, dată de suma unor opere care, de data asta, au o existenţă fizică. A încerca să translatezi caracteristicile componetelor către ansamblu are un uşor iz de sinecdocă, cu nuanţe de sofism. Literatura nu poate fi a cuiva, dar operele da. Domnul Alex Ştefănescu nu are o problemă cu scriitorii, ci cu moştenitorii acestora. „La fel de nefast este modul abuziv în care unii succesori ai scriitorilor se opun reeditării creaţiei literare pe care soarta le-a făcut-o cadou şi pe care adeseori nici n-o înţeleg, dar se încăpăţânează să o sechestreze şi – speră ei – să o exploateze brutal (…) Trebuie pus la punct un mecanism care să asigure prezenţa continuă în viaţa culturală de fiecare zi a operelor literare valoroase. Cum procedăm dacă un moştenitor abuziv refuză să fie de acord cu reeditarea unor cărţi, sub pretextul că le va reedita el însuşi, deşi amână sine die această operaţie? Ce se poate face dacă un asemenea moştenitor cere, pentru a-şi da consimţământul, sume exorbitante, de neplătit într-o ţară încă săracă? Cum se poate asigura inserarea în manualele şcolare a unor texte reprezentative pentru literatura română fără discuţii interminabile şi absurde (iar uneori şi infructuoase) cu deţinătorii unor copy-right-uri?”

Să încercăm să îi răspundem domnului Alex Ştefănescu citind din actuala lege.(http://www.euroavocatura.ro/legislatie/1137/Legea_drepturilor_de_autor,_Actualizata_2014__Legea_8_1996)

Art.33

„(1)Sunt permise, fara consimtamantul autorului si fara plata vreunei remuneratii, urmatoarele utilizari ale unei opere aduse anterior la cunostinta publica, cu conditia ca acestea sa fie conforme bunelor uzante, sa nu contravina exploatarii normale a operei si sa nu il prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare:

c)utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere in publicatii, in emisiuni de radio sau de televiziune ori in inregistrari sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv invatamantului, precum si reproducerea pentru invatamant, in cadrul institutiilor de invatamant sau de ocrotire sociala, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, in masura justificata de scopul urmarit;

g)reprezentarea si executarea unei opere in cadrul activitatilor institutiilor de invatamant, exclusiv in scopuri specifice si cu conditia ca atat reprezentarea sau executarea, cat si accesul publicului sa fie fara plata;”

Prin urmare cu manualele e clară (sau ar trebui să fie clară, în măsura în care elevii nu sunt obligaţi să le plătească, doar învăţământul e gratuit, nu?)

Apoi să întoarcem la ideea acestui „mecanism care să asigure prezenţa continuă în viaţa culturală de fiecare zi a operelor literare valoroase”. Înţeleg că domnul Ştefănescu ar dori cumva ca moştenitorii să fie obligaţi să permită publicarea operelor pe care le-au moştenit. Un fel de expropiere, ca la autostrăzi. Doar că, dacă acolo există un mijloc de stabili justa despăgubire (există un mercurial al terenurilor, conform unei grile notariale) aici lucrurile sunt ceva mai delicate, şi mi-e teamă că nu există un mecanism care să apere proprietarii de abuzuri. Poate este enervant că unii moştenitori nu iau în seamă ofertele unor edituri de la noi (despre care se ştie că plătesc foarte prost drepturile de autor), dar sigur domnul Ştefănescu ştie şi situaţii în care autorii s-au împotrivit acestui lucru. Cazurile Gogol şi Salinger sunt cele mai elocvente.

Să ajungem şi la ceea ce pare că îl doare cu adevărat pe domnul Ştefănescu.”De ce nu este prevăzut în legea dreptului de autor dreptul criticilor şi istoricilor literari la antologare (dreptul la citare fiind prevăzut)? O antologie nu este oare o operă (critică) nouă care are şi ea dreptul la existenţă? Oare nu ar trebui ca succesorii scriitorilor importanţi să aibă doar prioritate în activitatea de editare a scrierilor celor pe care îi moştenesc şi să nu deţină monopolul asupra lor? Ce ar trebui să întreprindă statul român pentru ca, respectând ceea ce constituie afacere în destinul unei opere literare, să-şi constituie totuşi un patrimoniu de texte, aşa cum există unul de picturi şi sculpturi, garantând accesul tuturor cetăţenilor la acest patrimoniu?

Cam înţelegem ce şi-ar dori domnia sa. Un fel de naţionalizare a operelor literare, care să fie puse eventual la dispoziţia criticilor iar aceştia să îşi poată întocmi apoi antologiile care să le asigure pe mai departe statutul.

Ca să fim mai expliciţi, nu se poate. Un astfel de mecanism, ar încălca dreptul la proprietate. Da, legea dreptului de autor trebuie modificată, mai ales sub presiunea evoluţiei tehnologice. Industria muzicală a dus mari lupte (procese) când a apărut Napster pentru a-şi proteja producţiile. Dar pentru a putea gândi o nouă faţă a acestei legi, cei la Uniunea Scriitorilor (nu ştiu exact care aripă) ar trebui să consulte nişte specialişti în materie.

Altfel, rămânem la întrebări abstracte, care dau naştere la răspunsuri concrete, dar ciudate.

 

Alexandru Luca

 

Sursa foto: Socializam