COALIȚIA PENTRU FAMILIE ȘI SINDROMUL STOCKHOLM

descărcare

 

„Femeia nebătută e ca moara neferecată – nu macină bine”, „Femeia – părul lung și minte scurtă”. Sunt doar câteva dintre proverbele ce exprimă un adevăr pe care îl credeam irefutabil. Civilizația tradițională românească a fost una în care drepturile femeilor erau sever restricționate (ca să folosesc un eufemism). Nu spun că toate femeile din familia tradițională erau bătute, dar agresiunea asupra lor era o cutumă bine împământenită încât intrase în imaginarul colectiv.

Două exemple din literatură, pentru că altfel aș putea scrie sute de pagini pe această temă. Orice absolvent a douăsprezece clase a citit „Baltagul”. Dincolo de toate clișeele pe care le-ați îngurgitat despre carte, putem citi acolo cum arăta un bărbat model (după care Vitoria, rămasă văduvă, suspină): „Fiind ea așa de aprigă și îndârjită, Lipan socotea numaidecât că a venit vremea să-i scoata unii din demonii care o stăpâneau. Pentru asta întrebuința două măiestrii puțin deosebite una de alta. Cea dintâi se chema bătaie, iar a doua o bătaie ca aceea ori o mamă de bătaie.”

A doua referință este cea din Marin Sorescu, „La lilieci”, o alte carte care surprinde ethosul popular românesc: „La noi muierea pupa mâna bărbatului/ Până mai adineauri – zicea Marin al lui Pătru,/Şi din dumneata nu-l scotea niciodată/Îi făcea trei, patru copii, dar nu îndrăznea să-i zică tu…/ Femeia, ce ştie femeia?”

Practic, în ceea ce numim tradiția populară românească femeile erau considerate ființe de rang inferior. Pentru ca acest lucru să se schimbe a fost nevoie de mult efort, și încă nu putem spune că lucrurile sunt pe deplin rezolvate, dar a nu accepta că modernitatea a însemnat un progres în privința drepturilor femeilor înseamnă a fi ori orb, ori prost.

Tot ce am spus pănă acum pare un truism. S-a dovedit a nu fi. Disputa din spațiul public lansată de „Coaliția pentru familie” a dovedit-o cu vârf și îndesat. În încercarea de a combate ideea căsătoriei între persoanele de același sex (nu discut aici cât este de dezirabilă sau nu acest lucru, deci nu aceasta este tema articolului), deodată tradiția românească a devenit un fel de paradis pierdut. Femei care, altfel par normale și cărora nu ar părea că trebuie să le explici de ce modernitatea este bună, devin brusc apărătoarele înflăcărate ale unui mod de viață care, dacă ar fi reintrodus, le-ar reduce foarte mult din gradele de libertate. „Modernitatea a feminizat bărbații și a masculinizat femeile” clama recent o stimabilă doamnă psiholog într-o polemică pe tema asta, lăsându-mă fără replică. Iar pagina de Facebook a „Coaliției pentru Familie” este plină de femei care plâng după vremurile tradiționale.

Desigur, una dintre explicațiile la care se poate apela, este că sindromul respectiv nu se moștenește. Este o traumă individuală și atât. Modul în care unele femei plâng după vremurile apuse în care erau în mod sever oprimate, poate fi un bun subiect de analiză pentru psihologi, care pot căuta mecanisme de perpetuare ale sindromului Stockholm.

ALEXANDRU LUCA

Sursa foto: Pakistan Today

Politică și cultură

Hulit din multe părți, în special de cei care habar nu au de viața publică franceză (și francezi, nu doar români) Macron a continuat în stilul lui caracteristic și a anunțat un guvern echilibrat, care pare a semăna ca structură cu ceea ce a încercat să facă la noi Cioloș.

A surprins (sau nu) nominalizarea la Cultură – Françoise Nyssen – cea care deține, alături de soțul ei, Jean Paul Capitani, 95 % din editura Actes Sud , una dintre cele mai prestigioase edituri din Franța. Nominalizarea ei a fost salutată de oamenii de cultură ai Franței care au spus că de la Malraux postul nu a mai fost ocupat de cineva cu un asemenea prestigiu în viața culturală din Hexagon.

738_14703762-goncourt-nobel-millenium-le-grand-chelem-2015-d-actes-sud

Françoise Nyssen și Mathias Enard, laureatul Premiului Goncourt în 2015 pentru romanul „Boussole” Credit foto : Actes Sud

Editura condusă de  Françoise Nyssen nu a obținut niciodată subvenții de la stat, nici măcar de la Centre National du Livre. Cu toate acestea, editura are o consistentă secțiune de poezie, printre cele mai recente volume publicate numărându-se ”Divina Comedia” sau  Le Poème a lui Frédéric Mistral.

De altfel, Vincent Montagne – președintele Sindicatului Național Editorial a declarnt textual. ”Poate că Françoise Nyssen nu are experiență să conducă un minister, dar are experiența de viață concretă a unui om care a reușit în viața sa profesională și poate transmite asta mai departe”.(sursa aici)

Nu are rost să facem nicio trimitere la ce se întâmplă la noi, unde Guvernul este deja o sumă de incompetent, iar în ceea ce privește cultura, pare că nu interesează pe nimeni. Și, în treacăt să amintim că, în vreme noi am refuzat să cumpărăm ”Cumințenia Pământului” cu 11 milioane de euro, și scrijelim pe oprele lui Brâncuși de la Târgu Jiu, ”Muza adormită”, care este doar un tiraj s-a vândut cu peste 50 de milioane de euro.

Nu are rost să ne plângem soarta. Măcar să ne bucurăm că francezii știu să își aprecieze valorile, în timp ce noi mai votăm o zi liberă.

Alex Luca

ÎNTÂMPLARE

thumb_HM-2013559237229167421380731759.3071

sursa foto: hammihan.com

”Eu nu vreau să fac istorie”
Mi-a spus calmă, dar ușor năucă.
Tocmai se îmbătase cu Dumnezeu
Și avea o mahmureală divină.
O rugasem să facă un inventar al lucrurilor pe care le va lăsa în urmă
Dar nu era deloc interesată de asta.
Mai curând era preocupată să fie.
Și pentru asta de multe ori
Se închidea în ea
Zile în șir
Apoi deodată izbucnea în afară ca o flacără care ardea tot ce întâlnea
Cerul devenea atunci roșu de mânie
Dar ei părea că nu îi pasă.
Doar cuvintele o necăjeau câteodată
Dar mai mult așa, în joacă.
Am închis ochii încercând să îmi amintesc dacă și eu fusesem vreodată așa
Și când i-am deschis,
Dispăruse.
Mi-am aprins o țigare care îi căzuse ei
Și am fumat absent.

de Alexandru Luca

 

UNELTE DE SCRIITORI

USB-Typewriter

 

Este clar că cea mai mare parte a scriitorilor contemporani  își elaborează scrierile pe un calculator. Oare mai există credincioși tocului cu peniță?

Hemingway își fixase o „rație” de o mie de cuvinte în fiecare dimineață și scria – invariabil – numai la mașina de scris. Georges Simenon dicta câte două-trei romane deodată, la tot atâtea mașini de scris. O excepție celebră  este William Faulkner: „Eu scriu totul de mână, declara el, fiindcă n-am ajuns a gândi cum îmi convine folosindu-mă de o mașină de scris. Trebuie să simt pana și să văd cuvintele în ciocul peniței”.

Eu, fără a mă numi scriitoare, încă oftez după vechea mașină de scris. De fapt…am două. Și încă le șterg de praf cu nostalgie.  Frumoase vremuri… la optsprezece ani mă declaram virtuoz al „pianului meu de scris” având în față „partitura” unei coli albe și mătăsoase. Mai știe cineva că primele mașini de scris, marca „Remington”, botezate așa după numele fabricantului, au fost construite în 1873 la o fabrică de armament?  Prospectele și anunțurile publicitare inserate în ziarele vremii lăudau cu entuziasm noua invenție: „Cine încearcă să scrie fie și un singur minut la mașina de scris se convinge numaidecât de avantajele pe care le prezintă față de scrisul de mână: lizibilitate, viteză, ușurință în folosire, eficiență economică”.  Rezultatul? Toată lumea s-a pus de acord: o mare trăznaie!

Mulți salutau noua invenție, alții o denigrau: „Nu există o mai mare istovire pentru mâini, ochi, coloana vertebrală”! Mda…încă nu se inventaseră și scaunele ergonomice!

Dar să nu uităm că de fiecare dată,  cronicarii timpului  prezentau fiecare invenție ca pe o culme ce nu va mai putea fi niciodată depășită. Ehei, dac-ar fi știut ce urmează!…

Dincolo de preferințe sau aversiuni, recunosc cu umilința unui diletant că tastatura unui calculator a devenit o unealtă foarte obișnuită, fără de care viața unui scriitor nu mai poate fi concepută.

 

Muza virtuală

Muza virtuală

Există două feluri de a face cultură: creând sau asimilând ideile create. În România, se citește destul de puțin, noutățile literare, îndeosebi poezia circulând într-un spațiu restrâns, destinat doar celor pasionați de literatură.

„Muza virtuală” își propune să pună față în față două perspective: a celor care cred că adevărul, binele și frumosul pot fi revelate oricui și celor care, necrezând în puterea sacră a cuvintelor, încă mai caută rețete ale desăvârșirii.

Există o literatură a bărbaților, eminamente diferită de cea feminină? Rețelele de socializare au dovedit că oamenii, bărbați și femei,  simt nevoia să comunice, să se comunice. . Unii povestesc frumos, alţii îşi adună gândurile, într-un morman de foi, pe care le păstrează în sertare şi doar o mică parte dintre ei scriu cu mintea şi cu inima, într-un fel deosebit. Aceştia sunt scriitorii. De multe ori s-a spus că în spatele unui bărbat de succes a stat o femeie sclipitoare, o muză. În spatele unei mari scriitoare stă un întreg univers de trăiri și sensibilitate. Într-un roman, o femeie este o nuanță a feminității,o ipostază dintr-un moment al vieții. Un bărbat va reprezenta un aspect bine determinat al umanității, profund și complex. Cred într-o literatură a cărei valoare nu este trasată de percepția și granițele „masculin” ori „feminin”, pentru că arta nu cunoaște sex, vârstă sau naționalitate.  Eu cred în personaje și creatori, în versuri și magicieni ai cuvintelor, în muze și idei.

„Cea mai frumoasă jucărie este jucăria de vorbe” spunea Arghezi. Jucăria? Obiectul banal cu care se distrează copiii. Noi, oamenii, în marele joc al vieții folosim „jucăria de vorbe” să producem și să transmitem emoții, să dezvăluim gânduri, să dăm viață faptelor, iubirilor.

Forța cuvintelor este enormă. Un singur cuvânt poate schimba mentalități, destine, poate intersecta sau despărți oameni. Dar o carte?  Ca și oamenii, cărţile îşi au soarta lor. Noi, cititorii,  putem decide dacă soarta unei cărți este să fie uitată într-o bibliotecă ori să ne fie cei mai apropiați prieteni.

Îi aștept aici pe toți cei care cred în muze și în cuvinte, pe cei triști, care zâmbesc citind o poezie, pe cei alungați, care știu că un personaj mereu îi va aștepta cu nerăbdare, pe cei care încă mai cred în povești și zâne.