ERNESTO SÁBATO

Argentine writer Ernesto Sabato dead at age 99

Ernesto Sábato (n. 24 iunie 1911 – d. 30 aprilie 2011) a fost un prozator și romancier latino-american.

A scris variate cărți de eseuri despre om și crizele timpului nostru, și despre sensul activității literare – „Oameni și angrenaje”, „Scriitorul și fantasmele sale”, „Apologii și respingeri”.

Dar cele mai cunoscute creații sunt, fără dubiu,  cele trei romane: „Tunelul” (1948), „Despre eroi și morminte” (1961) și „Abaddón, exterminatorul” (1974), toate trei fiind traduse în limba română. Sábato a publicat doar patru romane, dar și-a aruncat în foc cea mai mare parte a paginilor scrise.

Roman tulburător şi captivant despre dragoste şi moarte, întemeiat pe o investigaţie existenţială a dramei determinate de imposibilitatea comunicării cu semenii, de solitudinea iremediabilă a individului şi mai cu seamă a artistului, de abisul halucinant dintre puritate şi nebunie, „Tunelul ” este confesiunea pictorului Juan Pablo Castel. Sondând cu rigoare magistrală condiţia tragică a omului contemporan, izvorâtă din credinţa excesivă în raţiune, Sabato descrie modul în care un artist sensibil şi talentat ajunge treptat, sub imperiul propriilor demoni lăuntrici, de la obsesia atotstăpânitoare pentru dragostea absolută la gelozie (auto)distrugătoare, apoi la nebunie şi crimă.

Adevărată capodoperă, „Despre eroi şi morminte” , cel de-al doilea volum al trilogiei care începe cu „Tunelul”  şi se încheie cu „Abaddon, exterminatorul ”, este un roman total, extrem de dens, scris cu credinţa mărturisită de autor că „nu se poate trăi fără eroi, sfinţi şi martiri”, şi că „prezentul generează trecutul“.

„Abaddon exterminatorul” este o creaţie densă, vizionară, de un intelectualism rafinat. Într-un Buenos Aires terorizat de dictatura militară de la începutul anilor ’70, o serie de semne nefaste, de premoniţii şi evenimente inexplicabile par să anunţe o inevitabilă apocalipsă. Un vagabond clarvăzător zăreşte un semn pe care numai el pare să-l înţeleagă: un dragon cu şapte capete vărsând flăcări pe cerul înserării, un tânăr idealist e torturat şi ucis de poliţie, care îl bănuieşte de subversiune, agenţi ai Răului par să se fi răspândit pretutindeni şi, treptat, peste lumea lipsită de speranţă se înstăpâneşte puterea tenebrelor.

„Puţini au mai rămas cei ce povestesc: cei care simt nevoia nelămurită, dar obsedantă, de a-şi mărturisi drama, nefericirea, singurătatea. Ei sunt martorii, martirii unei epoci.”

 

Muza virtuală

 

Surse bibliografice: Wikipedia, humanitas.ro

Sursa foto: Pinterest

 

ALEXANDRU ODOBESCU

805f108ba932f2810e7e7a8d6202f9a7

Alexandru Odobescu (n. 23 iunie 1834  – d. 10 noiembrie 1895) a fost un scriitor, arheolog și om politic român. A fost ministru al monumentelor (1863-1864) și profesor de arheologie la Universitatea din București.

Este autorul unui tratat de istorie a arheologiei („Istoria arheologiei”, 1877) și al unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în perioada profesoratului său („Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l’orfèvrerie antique”, Tome I-III, Éditions J. Rothschild, Paris, 1887-1900).

A publicat studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene („Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu țara, istoria și datinile românilor”, 1861; „Răsunete ale Pindului în Carpați”).

A publicat studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea („Poeții Văcărești”, „Mișcarea literară din Țara Românească în sec. XVIII”). Este autorul unor nuvele istorice („Mihnea Vodă cel Rău”, „Doamna Chiajna”, 1860) și volume de eseuri („Câteva ore la Snagov”, 1909; „Pseudokynegeticos”, 1874).

Format la școala clasicismului francez și la aceea a antichității, om de gust și de știință, fondator al arheologiei în România și istoric, Alexandru Odobescu a scris o proză admirabilă în eleganță și puritate. A priceput, ca și Junimea, că literatura adevărată trebuie să exprime sufletul poporului român așa cum se reflectă în istorie, în limbă, în folclor. Cu drept cuvânt, Maiorescu, care-l stima mult, îl privea ca pe unul din ai lor.

Eseul „Pseudokynegetikos”, despre care George Călinescu afirma că este un text în care autorul „bate câmpii cu grație”, cuprinde considerații estetice și descrierea a trei opere de artă cu subiecte cinegetice, un basm („Povestea lui Făt Frumos împărat cu noroc la vânat”) și chiar și un fragment autobiografic în care autorul povestește o vânătoare de dropii în Bărăgan, pasăre dispărută de pe teritoriul României în urma vânării ei sălbatice.

„Pseudo-Kinegeticos» este un potpourri bine armonizat, un magazin de bric-à-brac literar, cuprinzând orice obiect artistic, de la descripția exactă de amator a unui tablou, până la cuplet. Farmecul stă în scandalul de a surprinde un om atât de serios, schițând cancanul pe scara rulantă a bibliotecii lui înțesate cu autorii greci sau de a ascunde litografii libertine în sala cu marii maeștri ai picturii.” (G. Călinescu)

Inițial, Odobescu intenționa să scrie o „precuvântare” (introducere) la „Manualul de vânătoare” al lui C. Cornescu, bun prieten și rudă cu autorul. Propunându-și să treacă în revist modul în care diversele arte au reprezentat vânătoarea, Alexandru Odobescu a depășit scopul inițial, acela de a scrie o introducere, rezultând un eseu de sine-stătător (de unde și titlul, de o subtilă ironie, Pseudokynegeticos – „Fals tratat de vânătoare”). Simulând improvizația ,(dar de fapt opera este atent elaborată) autorul asociază, într-un savuros sistem de digresiuni, peisaje (printre care faimosul tablou al Bărăganului), savante dispute filologice (despre denumirea graurilor și a sturzilor în limbile romanice), mostre de critică de artă (comparația dintre Diana cu ciuta de la Muzeul Luvru și Diana lui Goujon), un basm cult și numeroase referințe literare, muzicale, plastice, ba chiar și ironii la adresa latiniștilor etc. Indiferent de modul în care criticii literari au definit-o („operă-mozaic”, „cozerie” sau eseu), „Pseudokynegetikos” marchează un reper în istoria literaturii române.

„ Noi… care nu ne facem spaimă de carte, ştim cu toţii – şi de pre băncile de unde d-voastră îmi acordaţi o binevoitoare ascultare şi de pe înalta catedră unde această bunăvoinţă mă întăreşte – ştim, zic, că orice ştiinţă adevărată îşi află adăpostul şi temeiul său în cărţi, pre cum ştim iarăşi că ele sunt vama cea mai înaltă şi cea mai netăgăduită a ştiinţei celei adevărate.”

Muza virtuală

 

Surse bibliografice:  Wikipedia, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”  – George Călinescu.

Sursa foto: confederatii.ro

ERICH MARIA REMARQUE

Erich_Maria_Remarque1

Erich Maria Remarque (n. 22 iunie 1898 – d. 25 septembrie 1970) este unul dintre cei mai cunoscuți și populari autori de literatură germană din secolul al XX-lea. Multe din operele sale au fost ecranizate de-a lungul timpului.

În anul 1931, E. M. Remarque a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace pentru romanul să „Nimic nou pe Frontul de Vest” ( 1929), în care descrie o imagine realistă a armatei germane și a ororilor războiului. Asociația Ofițerilor Germani (Deutscher Officier-Bund) a protestat contra acestei propuneri, susținând că romanul este o ofensă gravă adusă armatei germane și soldaților germane. Tot în 1931 Remarque a fost nominalizat  și pentru Premiul Nobel pentru Literatură.

Preocupat de literatură și filosofie, scrie versuri și proză. Spre sfârșitul anului 1920 se angajează ca editor de ziar în Osnabruck, apoi în Hanovra si Berlin, colaborând în acest timp cu articole la mai multe publicații. Romanul de debut, „Taraba de vise”, apărut în 1920, a fost un eșec.

O parte din opera lui Remarque nu a rezistat cenzurii, impuse atunci de naziștii veniți la putere din 1933. Un exemplu este romanul „Soroc de viață, soroc de moarte” (1954).

Romanele cunoscute și apreciate de cititorii români sunt: „Nimic nou pe Frontul de Vest” (1929), „Arcul de triumf” (1945), „Soroc de viață și soroc de moarte” (1954), „Obeliscul negru” (1956) și „Zeii sunt singuri” (1961).

„Zeii sunt singuri”…  A trai ca si cum ziua de mâine nu ar mai exista. Poate singura soluție când știi că ai o boală gravă, care te poate omorî. Întâmplarea a făcut să citesc această carte acum 20 de ani, când eu însămi mă îmbolnăvisem grav, exact ca în carte…  Când  cartea și spaimele mele mă obligau să răspund la întrebări pe care nu vrei să ți le pui.  Cum e mai bine? Să trăiești din plin, să nu irosești nicio clipă, ori să fii prudent, cumpătat,  sperând la o viață cât mai lunga?…

Poate că atunci a fost momentul  în care am înțeles puterea vindecătoare a cărților, a unei cărți…

„Se spune că primii 70 de ani din viaţă sunt cei mai grei. În continuare, totul merge ca pe roate.”

 

Muza virtuală

 

Sursa foto: Wikipedia

Surse bibliografice: Wikipedia, artline.ro

 

JEAN-PAUL SARTRE

o-JEANPAUL-SARTRE-570

 

Jean-Paul Sartre (n. 21 iunie 1905 – d. 15 aprilie 1980) a fost un filozof francez, reprezentant al existențialismului, scriitor (Premiul Nobel 1964), jurnalist și militant social. A influențat profund generația care i-a urmat, în special tineretul din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, nu doar prin filozofia și opera sa literară, ci mai ales ca intelectual angajat. Diversele sale angajamente sociale sunt inseparabile de gândirea sa filozofică.

În tinerețe o cunoaște pe cea care-i va fi alături întreaga viață, Simone de Beauvoir; relațiile lor (despărțite dialectic în „necesare și contingente”) fiind caracterizate de o libertate reciprocă a implicării, pe care amândoi o asumă plenar.

Sartre este filosof, scriitor, fiind  greu de trasat o linie care să separe orientările operei sale.Prima sa creație literară, „La Nausée ” („Greața”) cuprinde deja în germene ideile sale filosofice de mai târziu, în special cele ale contingenței radicale a existenței, aparând  în 1938.

În 1945, Sartre inițiază apariția revistei literare și politice „Les Temps Modernes”, redactând manifestul-program împreună cu prietenul său Maurice Merleau-Ponty. În 1946 va ține la Sorbona o celebră conferință intitulată „Existențialismul este un umanism”, în care expune filozofia și morala existențialistă, punând capăt unor speculații naive asupra acestei doctrine filozofice. În acei ani Sartre înclină tot mai mult către o ideologie de stânga sau de inspirație marxistă și manifestă – cu deosebire în 1951-54 – o simpatie față de comunism ca societate alternativă, și față de Uniunea Sovietică, simpatie care-l îndepărtează mai apoi de o seamă de prieteni, precum André Gide, Albert Camus, André Malraux. După reprimarea violentă de către armata sovietică a revoltei anti-comuniste din Ungaria (1956), reacția imediată a lui Sartre a fost de condamnare a represiunii; se îndepărtează de partidul comunist francez; continuă să facă vizite private în Uniunea Sovietică, China comunistă și Cuba lui Fidel Castro. Abia după înăbușirea „Socialismului cu față umană” din Cehoslovacia de către forțele Tratatului de la Varșovia în 1968, Sartre se distanțează total, printr-o condamnare fermă și definitivă, de așa-numitul „socialism real”, rămânând doar un militant de stânga, un intelectual împotrivindu-se discursului autorității.

Aflând că urmează să i se decerneze Premiul Nobel pentru Literatură, Sartre a trimis o scrisoare Academiei, prin care își exprima refuzul: „Motivele personale sunt următoarele: refuzul meu nu e un act improvizat. Am refuzat întotdeauna distincțiile oficiale. După război, în 1945, când mi s-a propus legiunea de onoare, am refuzat deși aveam prieteni care erau în guvern. La fel, n-am dorit niciodată să intru în Collège de France așa cum mi-au sugerat unii dintre prietenii mei. (…) Nu e același lucru dacă semnez Jean-Paul Sartre sau dacă semnez Jean-Paul Sartre laureat al premiului Nobel. (…) Un scriitor trebuie să refuze să se lase transformat în instituție, chiar dacă acest lucru are loc sub formele cele mai onorabile, cum este cazul acum.”

Ocupația germană i-a pus pe francezi în fața alegerii dificile între colaboraționism și rezistență și această dilemă a făcut ca filosofia lui Sartre, elaborată în „Ființa si neantul” ( 1943), să pară extrem de relevantă pentru viețile oamenilor. Sartre descria ființele umane ca fiind „abandonate” într-o lume nelegiuită, lipsită de reguli sau restricții. Complet liberi, oamenii se autodefinesc, creându-se pe ei înșiși și inventându-si propriile caractere, devenind astfel complet responsabili pentru acțiunile lor. Intențiile și scuzele lor nu au nici o valoare în ochii singurilor judecatori – alți indivizi.

Aceasta era o viziune dramatică a existenței umane și Sartre s-a dovedit foarte talentat în aplicarea acesteia în piesele de teatru și romanele care au fost atât de captivante încât au avut o audiență foarte largă. „Muștele” (1943), piesa pusă în scenă în timpul ocupației germane, era, în aparență, o versiune a unui vechi mit grecesc, însă tema ei adevarată era justificarea morală a terorismului, ca armă de rezistență împotriva tiraniei. „Huis Clos” (1944) – uneori tradus „Cu usile inchise” – conține celebra replică „Iadul sunt ceilalți”: cele trei personaje, care tocmai au murit, sunt blocate într-o cameră unde se analizează și se judecă crud unul pe altul, fără încetare.

La mijlocul anilor 1940, Sartre era un personaj la moda, în special pentru tineri,  concepția existențialismului devenind  o modă în cluburile și cafenelele  din Paris.

Considerat „filosoful libertății”, zeci de volume, monografii și studii apar în fiecare an în întreaga lume despre ideile, opera și viața sa.

 

Muza virtuală

 

Sursa foto: rador.ro

Surse bibliografice: Wikipedia, ipedia.ro

AUREL BARANGA

Aurel_Baranga

 

Ioan Aurel Baranga, născut Aurel Leibovici, (n. 20 iunie 1913 –  d. 10 iunie 1979) a fost un poet și dramaturg român de origine evreiască.

Baranga a debutat cu versuri în revista „Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi. A editat împreună cu Gherasim Luca, Paul Păun și Sesto Pals revista de avangardă „Alge”. Scriitorul a colaborat la revista de avangardă „unu”, editată de Sașa Pană și Moldov. În 1948 a scris textul imnului României comuniste din anii 1948-1953 „Zdrobite cătușe”, muzica fiind compusă de Matei Socor. Tot în 1948, Aurel Baranga a primit ca „sarcină de partid” să înființeze revista de satiră și umor Urzica. Din 1949 și până la sfârșitul vieții  a fost redactor-șef la „Urzica”.

Aurel Baranga ilustrează perfect, prin destinul său paradoxal, tribulaţiile existenţiale ale scriitorilor evrei. Iertate să-i fie păcatele omului supus vremurilor … În „Gazeta literară” din anul 1960, Baranga scria: „Lenin a dat neamului nostru chemat la luptă şi la libertate, demnitate, grandoare, sensurile majore ale existenţei. (…) Ilici nu a murit, el trăieşte prin tot ce are epoca noastră mai demn.”

Dincolo de lașități și erori, Aurel Baranga a devenit cel mai reputat dramaturg al generaţiei sale, invidiat şi imitat de mulţi dintre confraţii săi: piese ca „Siciliana”, „Mielul turba”t, „Sfântul Mitică Blajinul”, „Opinia public” sau „Travesti” vor ajunge chiar la fel de celebre ca şi comediile lui Caragiale, ele fiind traduse, reprezentate scenic sau difuzate radiofonic şi peste hotare. A fost dramaturgul dramaturg care a reusit sa surprinda perfect atitudinea membrilor de partid si sedintele obositoare la care erau nevoiti sa participe: alegeri sindicale, sedinte pentru interesul partidului, alegerea delegatiei de ziaristi, gâdilarea orgoliilor, ș.a.m.d.

Numele său va rămâne mereu legat de „Urzica”, revistă de satiră și umor, care a apărut în România în perioada 1949-1989, publicând literatură satirico-umoristică și grafică satirică. Revista fost înființată de Aurel Baranga ca „sarcină de partid” primită în 1948.

Articolul program al primului număr al revistei  –  1 februarie 1949, pag. 3 –  anunța  intențiile răzbunătoare ale clasei muncitoare eliberate de sub, „jugul” capitalist: „într’o țară în care, sute de ani, cîteva zeci de mii de profitori au râs cum au vrut de popor, are și poporul – în sfârșit, astăzi liber – dreptul la zâmbet.”  Erau vizați pentru „urzicare”: „mincinoșii” și „servilii”, aceștia fiind, bineînțeles, reprezentanții clasei burgheze care se încăpățânează să creadă în valorile democrației de tip capitalist. Din 1990, revista a apărut sub titlul „Moftul roman”, serie nouă, avându-l ca redactor-șef pe prozatorul și dramaturgul Mihai Ispirescu.

Ca o paranteză anecdotică, iată reverberațiile pricinuite de moartea lui Stalin: toată presa a publicat declaraţii, angajamente, regrete pentru „marele conducător”.  Redactorul-șef al „Urzicii” primise ca sarcină pe linie de partid să apară revista. „ Am trimis la Comitetul Central nu ştiu câte variante de coperte, cum să fie „Urzica” prezentată la nenorocirea care se întâmplase. Nu găseam formula prin care să exprimăm momentul. A trecut o zi, au trecut două, au trecut nouă, în final două  săptămâni. Tot ce propuneam noi se respingea la C.C.  Şi într-o zi, era deja la potou, nu mai aveam timp să tipărim ceva. Vine Baranga la redacţie, era tot colectivul revistei. «Ce facem?» Toţi am ridicat mâinile. S-au uitat la mine, că eu eram responsabil cu coperta. «Nu mai ştiu ce să fac«, am zis. «Uite, cred că am găsit o soluţie. Fiţi atenţi!»  A cerut secretarei să formeze numărul de telefon de la CC. «Tovarăşe, n-am reuşit să ne ridicăm la înălţimea la care s-a ridicat tovarăşul Stalin. Ce ne-am gândit noi. Şi cred că este o soluţie la care nu s-a gândit nimeni până acum. am hotărât ca, în semn de omagiu la marea pierdere pe care a suferit-o omenirea, să sacrificăm acest număr al revistei „Urzica”. La dispariţia tovarăşului Stalin, „Urzica ”nu apare». S-a făcut linişte. Aşteptam reacţia. «Da, tovarăşe Baranga, este nemaipomenit. Într-adevăr, dumneavoastră faceţi un sacrificiu!». Şi a fost singura dată când „Urzica” nu a apărut.” (Florin Mihai).

„Trăim o dramă a limbajului: unii rostesc fraze, alţii parafraze şi doar câţiva, rareori, câte un cuvânt.”

 

Muza virtuală

 

Surse bibliografice: Wikipedia, contemporanul.ro, jurnalul.ro.

Sursa foto: Wikipedia

GEORGE CĂLINESCU

George-Calinescu

 

George Călinescu  (n. 19 iunie 1899 – d. 12 martie 1965) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu.

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români („Viața lui Mihai Eminescu”, „Opera lui Mihai Eminescu”, „Viața lui Ion Creangă” ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală („Impresii asupra literaturii spaniole”, „Scriitori străini”). Studiul „Estetica basmului” completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului.

A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul morții, în 1965.

Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc „ Arca lui Noe”, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. „Enigma Otiliei” narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix și Otilia, „Cartea nunții” este un roman despre căsătorie, „Bietul Ioanide” și „Scrinul negru” au în centru figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în „Bietul Ioanide” și apoi și în „Scrinul negru”), iar acțiunea lor are loc în perioada interbelică și imediat dupa aceasta, în epoca Republicii Populare Române.

Ca fapt divers, titlul romanului „Scrinul negru ”provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a descoperit arhiva unei familii. A mai scris versuri – „ Lauda lucrurilor”; teatru –  ”Șun, mit mongol”; note de călătorie; publicistică, iar „Cronicile mizantropului” au devenit brusc, după 1947, „Cronicile optimistului”.

Poetul şi publicistul Lucian Valea, avându-l ca profesor în studenție pe G. Călinescu, povestește în cartea sa „Oameni pe care i-am iubit”: „ Călinescu, profesorul, era infernal, mereu în contradicţie cu sine, mereu neîncrezător în principiile pedagogiei (…).Nu era făcut pentru sistem didactic. Lecţiile sale, magistrale, s‑ar fi cerut mai degrabă as-cul–tate în spaţii largi, cu iarbă pe jos, ori cu dale dreptunghiu-lare de agora. (…) Tragedia studenţimii mediocre era aceea că se străduia din răsputeri să rezume prelegerile lui Călinescu. La examen, cei cu mentalitatea de belferi învăţau din  Nedioglu, Loghin, Murăraşu, Predescu. Pentru ei, întâlnirea cu profesorul se transforma în dezastru. Acesta se înfoia, izbucnea tumultuos împotriva impostorilor şi-i decapita necruţător şi-i muştruluia cumplit pe vinovaţi.”

Cea mai cunoscută, dar și cea mai controversată istorie literară românească, „Istoria literaturii române de la origini până în present” de G. Calinescu rămâne și astăzi un subiect care stârnește numeroase ecouri. Se poate spune că scriitorii cercetați de G. Calinescu devin personaje literare, iar operele lor, ca și perioada istorică în care se realizează, sunt reactualizate într-o viziune care este atât a scriitorilor respective, cât și a lui Călinescu însuși. Această lucrare își propune să dea oricui încrederea că avem o strălucită literatură” care slujește drept cea mai clară hartă a poporului român”. Urmărind fenomenul literar românesc în totalitatea sa, G. Calinescu are în vedere mai intâi perspectiva lui estetică. Scriitorii sunt prețuiți în măsura în care au pus pietre „autentice la timpul” mare al întregii literaturi și dupa cum au prefigurat modalități estetice de mai târziu.

Cine a fost, cine este George Călinescu? Pentru elevii de liceu care „se luptă” aprig cu literatura, Călinescu este doar un alt critic care le dă de furcă cu memorarea unor citate. Pentru literatura și cultura românească, George Călinescu rămâne un profesor de largă deschidere culturală (între național și universal), orator greu de comparat cu alți confrați, cercetător de literatură de-a dreptul inedit la noi, publicist mereu prezent în evoluția culturală româneasca și universală, scriitor deschis către toate genurile literare și către diversele tendințe clasice și moderne.

 

Muza virtuală

 

Sursa foto: istorie-pe-scurt.ro

Surse bibliografice: Wikipedia, „Oameni pe care i-am iubit” de Lucian Valea, autorii.com

LUCIAN DAN TEODOROVICI

lucian-dan-teodorovici-fotografie-de-florin-lazarescu

 

Lucian Dan Teodorovici (n. 17 iunie 1975) este un prozator, dramaturg și scenarist român contemporan. Este coordonator al colecției „Ego. Proză” de la Editura Polirom, consilier editorial la Editura Polirom, senior-editor al săptămînalului Suplimentul de cultură și redactor al revistei „Timpul”. A fost redactor-șef al Editurii Polirom între 2002 și 2006, redactor-șef adjunct al revistei culturale „Timpul” între 2001 și 2003; între 2001 și 2002 a fost editorialist al cotidianului „Obiectiv”, Iași; între 2002 și 2003, editorialist al cotidianului „Monitorul”, Iași.

Opera: Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi (1999, 2005),

Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana (2000),

Circul nostru vă prezintă: (2002, 2007),

Atunci i-am ars două palme (2004),

Celelalte poveşti de dragoste (2009, 2013),

Matei Brunul (2011, 2014),

Unu + unu (+ unu…). Nişte comedii (Cartea Românească, 2014).

Cărţile sale au fost traduse şi publicate în SUA, Franţa, Germania, Spania, Italia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Macedonia şi Turcia.

„Matei Brunul”, din păcate singura carte a autorului pe care am citit-o, este o uimitoare poveste despre dragoste, ură și iertare, în perioada stalinistă. Romanul m-a cucerit prin amestecul neașteptat de adevăr brutal și tandrețe neașteptată, dar și momentele de necesară aducere-aminte a vieții petrecute prin penitenciare și teroarea primilor ani ai comunismului.

„Superb. Teodorovici este primul reprezentant al literaturii romane tinere care imprumuta inchisorii comuniste culorile fictiunii. Un roman cu o arhitectura exemplara… Lucian Dan Teodorovici e un maestru marionetist.” (Le Monde)

 

Muza virtuală

 

Sursa foto: semnebune.ro

Surse bibliografice: Wikipedia, ziarulmetropolis.ro, polirom.ro.