MAURICE MAETERLINCK

Maurice_de_Comte_Maeterlinck

 

Maurice Polydore Marie Bernard Maeterlinck (n. 29 august 1862 – d. 6 mai 1949) a fost un poet, eseist și dramaturg belgian de limbă franceză. Este considerat cel mai important dramaturg al simbolismului.

În anul 1911 a primit Premiului Nobel pentru Literatură, „drept apreciere pentru multilateralele sale actvități literare și îndeosebi pentru operele de dramaturgie, care se disting prin bogăția imaginației și fantezia poetică și dezvăluie, uneori deghizate în basm, o profundă inspirație – adresându-se în același timp, într-un mod misterios, sentimentelor cititorilor și stimulândule închipuirea”.

Scrie poeme, piese de teatru, esuri, cărți despre științele naturii. În primul război mondial, e gata să se angajeze în armata belgiană (la 52 de ani) dar e sfătuit să-și slujească țara prin condei; drept care, scrie pamflete, ține conferințe.

Al doilea război mondial îl surprinde în Portugalia, Saratosa, Florida, unde scrie în continuare articole, scenarii, redactează amintiri. Penultima carte îi apare la New York, unde sărbătorește a 80-a aniversare împreună cu André Maurois, Jules Romains, Robert Goffin.Înțelepciunea sa doritoare de armonie îl face să propună în cărțile de eseuri mai ales „bucurii simple” ca termen de legătură între existența imediată și fericirea finală. În poezie, simbolist cu tehnici mai degrabă suprarealiste; în teatru, comparat cu elisabetanii, Ibsen etc., a lăsat tehnici care, spun specialiștii, pot fi regăsite la Prévert, Ingmar Bergman, Ionesco, Beckett.

Opera sa poetică este carcaterizată printr-o teatralitate rafinată, creatoare de atmosferă evanescentă, alcătuită din sugestii și tăceri, peisaje amorfe, exprimând, cu un anumit manierism stilistic, neliniștea în fața misterului și a morții ori căutarea fericirii.

„Este cu neputinţă să fii sincer cu ceilalţi până nu ai învăţat să fii sincer cu tine însuţi.”

 

Muza virtuală

 

Surse bibliografice: Wikipedia

Anunțuri

JOHANN WOLFGANG GOETHE

102538-004-58E5FD43

 

Johann Wolfgang Goethe (n. 28 august 1749 – d. 22 martie 1832) a fost un poet german, ilustru gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale.

Primind o educație aleasă, Goethe a studiat desenul, muzica (pianul și violoncelul), scrima, călărie, literatura germană și universală, limbi străine vechi și moderne.

Prima îndoială în credință, Goethe a avut-o în anul 1755 cu ocazia cutremurului din Lisabona: „Dumnezeu i-a pedepsit la fel pe cei nevinovați că și pe cei vinovați și nu s-a dovedit părintește”.

Educația religioasă pe care a primit-o în Frankfurt de la Johann Philipp Fresenius, un prieten al familiei și mai târziu de la unchiul lui, preotul Johann Friedrich Starck, nu i-a prea plăcut: „Protestantismul Bisericii care ne-a fost predat, a fost doar o singură moralitate uscată; la un discurs înțelept nu s-au gîndit, și doctrina nu era pentru inimă, nici pentru suflet.”

Numai ocupația cu Vechiul Testament, mai ales de poveștile de Patriarhi Avraam, Isaac și Iacob i-au sugerat imaginațiile. Atitudinea sa față de Biserică și dogma creștină, a rămas până mai târziu distanțată și chiar ostilă.

De timpuriu a început Goethe să iubească literatura, la care avea acces prin vasta bibliotecă de circa 2000 de volume a tatălui său. Fascinat era și de teatru, în casa părintească anual se prezenta un spectacol de teatru de păpuși. Cu o licență de avocat, e tînărul Goethe îl urmăreau, însă,  planurile literare.

Timp de cincisprezece ani, inițiată la Strassburg și continuată până la plecarea la Weimar, producția lirică a lui Goethe a fost prestigioasă, de o varietate întinsă, de la ingenuitatea populară din Heidenröslein  („Măceșul”) până la grația de salon din ciclul Kleine Blumen, kleine Blätter („Flori mărunte, frunze mici”). În acest timp a început să lucreze la primele versiuni ale lucrării sale Faust  (așa-zisul Urfaust), care cuprinde printre altele „cântecele lui Gretchen”.

Personalitate complexă, Goethe încerca să lege poezia, științele naturale, filozofia și politică. Activități practice și întîlnirile cu alți oameni, sînt reflectate în operele sale poetice și literare. Lucrările lui poetice, se bazează întotdeauna pe întîmplări concrete. Goethe era fascinat de teoria cunoașterii a lui Kant.

Sinteza îndelungatei experiențe de viață și evoluție artistică își găsește expresia în drama „Faust”, operă căreia Goethe i-a consacrat ani îndelungați de strădanie, până să ajungă la forma definitivă, atinsă cu puțin înainte de a se stinge din viață. Adevărat poem universal, „Faust” este o creație care însumează căutări și concluzi cruciale în istoria omenirii. Goethe a transformat imaginea personajului legendar Doctor Faust într-o întruchipare a setei nepotolite a omului de a ajunge la cunoașterea adevărului prin acțiune (de unde s-a creat conceptul de ideal faustic al culturii și civilizației apusene), expusă în trecerea de la frământarea contemplativă din „Faust I”, la acționismul voluntar din „Faust II”.

„Bărbaţii-n zile de război

Se bat de moarte între ei,

În timp de pace sunt eroi

Răpuşi cu gura de femei.”

„Îl tutuieşti pe diavol şi te temi de-o flacără?”

 

Muza virtuală

 

Surse bibliografice: Wikipedia

Sursa foto: Encyclopedia Britannica

 

THEODORE DREISER

Theodore_Dreiser

 

Theodore Herman Albert Dreiser (27 august 1871 – 28 decembrie 1945) a fost un scriitor naturalist cunoscut pentru modul în care trata realitatea vieții în operele sale.

Primul său volum, „Sister Carrie” (1900), povestește despre o femeie care pleacă din viața ei de la țară pentru marele oraș (Chicago, Illinois) și cade voluntară într-o viață de păcate. Editorul a făcut puține pentru a promova cartea, iar aceasta s-a vândut foarte puțin. Dreiser a acceptat o slujbă ca editor al unei reviste de femei până când a fost forțat să demisioneze în 1910 datorită unei aventuri în cadrul serviciului. Al doilea său volum, Jennie Gerhardt, a fost publicat în anul următor. Multe dintre volumele subsecvete ale lui Dreiser priveau inegalitatea socială.

Primul său succes comercial a fost „An American Tragedy” (1925), care a fost ecranizat în 1931 și, din nou, în 1951.

Alte lucrări includ: „Trilogy of Desire” despre Frank Cowperwood, o versiune romanțată a lui Charles Yerkes: „The Financier” (1912), „The Titan” (1914), și  „The Stoic” (apărut postum – 1947).

În 1935 îngrijitorii librăriei din Varșovia, Indiana au ordonat arderea tuturor lucrărilor semnate de Dreiser din posesia librăriei.

Stilul lui Dreiser este marcat de lungi fraze și atenție intensă în detalii. Cum lucrările sale privesc statutul social și urmărirea bunurilor și plăcerilor materiale, acest nivel de realism și descriere îi servesc acestui subiect; pe partea cealaltă, acest stil poate face lucrările sale, în special Sister Carrie, greu de înțeles pentru unii. Ar trebui știut că Dreiser nu este apreciat pentru stilul său, ci pentru realismul lucrărilor sale, dezvoltarea caracterelor și punctele sale de vedere privind viața americană.

„Vinde-te ieftin şi vei fi tratat ca un nimic şi călcat în picioare. Pune preţ pe tine însuţi şi chiar dacă vei fi o nulitate, lumea te va privi cu respect.”

 

Muza virtuală

 

Surse bibliografice: Wikipedia

Sursa foto: Wikipedia

GUILLAUME APOLLINAIRE

GuillaumeApollinaire_NewBioImage

 

Guillaume Apollinaire (n. 26 august 1880, Roma – d. 9 noiembrie 1918, Paris) a fost un poet, prozator și critic de artă,  reprezentant notoriu al avangardei artistice de la începutul secolului XX, reformator al limbajului poetic, precursor al suprarealismului.   Mama sa a fost o nobilă poloneză dar identitatea tatălui este incertă.

Publică primele poezii în 1897 sub pseudonimul Guillaume Macabre. Sosește în 1899 la Paris pentru a exercita diverse meserii, de la cea de funcționar bancar la aceea de profesor particular. Împreună cu unul din elevii lui petrece un timp în Renania (Germania). Acolo, pe frumoasa vale a Rinului, se pare că și-a descoperit înzestrarea pentru poezie. Se stabilește definitiv la Paris în 1903, unde își începe colaborările literare în diverse publicații, după ce – încă din 1902 – își vădise talentul de critic de artă în paginile revistei „L’Européen”, unde publicase eseuri despre operele de artă admirate în muzeul din Nürnberg. Devine în scurtă vreme unul dintre cei mai populari membri ai comunității artistice a Parisului, client obișnuit al localurilor „Le bateau lavoir” și „Le lapin agile” din Montmartre.

Printre prietenii și colaboratorii săi se vor număra Pablo Picasso, Jean Cocteau, Alfred Jarry, Erik Satie, Ossip Zadkine, Max Jacob ș.a. Își câștigă pâinea lucrând la o bancă, dar pentru a-și rotunji veniturile începe să scrie romane erotice (pe care le numește „pornographiques et alimentaires”). Colaborează la reviste literare în care îi apar poemele în proză, publicate mai târziu în volumul de debut, „L’enchanteur pourrissant” (1909, cu xilogravuri de André Derain).

Atras de pictură, îi aduce în atenția publicului pe Picasso, Douanier Rousseau, Henri Matisse și Georges Braque. Asistă la nașterea cubismului și devine unul dintre animatorii și teoreticienii curentului, fapt consfințit în 1913 de eseul „Les peintres cubists”, apărut în revista de sub conducerea lui „Les Soirées de Paris”. Apollinaire propune termenul de „orfism” pentru a descrie tendința către abstracția absolută în pictura lui Robert Delaunay, termen care i se putea aplica la fel de bine și lui, ținând seama de prima sa culegere de poeme din 1911 intitulată „Le Bestiaire ou Cortège d’Orphée”. Tot în 1913 apare volumul care îl consacră, „Alcools”, în care adună cele mai reușite poeme scrise între 1898 și 1912, suprimând punctuația pentru a nu stânjeni discursul liric, angajat în epopeea libertății expresiei.

În 1907, Picasso i-o prezentase pe Marie Laurencin, pictoriță de talent, ale cărei opere pot fi văzute la muzeul „Orangerie” din Paris, prin care se va lega, printr-o iubire pătimașă, tot mai temeinic de lumea artelor.

În 1914 se înrolează, iar în 1916 este rănit grav la cap de o schijă de obuz și este supus unei trepanații craniene.

În același an apare „Le poète assassin”, o culegere de nuvele și povestiri. În 1917 pune în scenă piesa „Les mamelles de Tirésias” pe care o definește, vizionar, „dramă suprarealistă”, piesă care va face subiectul unei opere a compozitorului Francis Poulenc (1947). Continuă să colaboreze la revistele de avangardă literară ale vremii și publică manifestul artistic „L’Esprit nouveau et les poètes.”

În ianuarie 1918 suferă o congestie pulmonară care îi șubrezește și mai mult sănătatea. În luna aprilie a aceluiași an, apare „Calligrammes”, o culegere de „Poèmes de paix et de guerre, poèmes conversations, idéogrammes lyriques”, însoțite de câteva scrisori de pe front (corespondența din această perioadă va fi publicată integral abia în 1947 sub titlul „Poèmes à Lou”).

Moare pe 9 noiembrie 1918, fiind victimă a marii epidemii de gripă spaniolă. Este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.

 

În România, Apollinaire a avut mulți admiratori printre scriitorii de avangardă din perioada de după primul război mondial. În 1968 apare o ediție bilingvă cu o selecție a poemelor lui Apollinaire în traducerea lui Mihai Beniuc. În 1971, Editura „Univers” publică în îngrijirea lui Virgil Teodorescu o remarcabilă culegere din textele lui Guillaume Apollinaire, traduse de Leonid Dimov, Ion Caraion, Vasile Nicolescu, Tașcu Gheorghiu, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Dumitru Țepeneag, Ștefan Augustin Doinaș, Mihai Beniuc.

„Sub podul Mirabeau Sena curge lin

Şi dragostea noastră…

Eu ştiu prea bine: bucuriile vin

După dureri, senin.

Se lasă noapte, sună ceas,

Zilele au trecut, eu am rămas.

Mână în mână, că ne-am iubit,

Sub braţele noastre

Ca un pod trecea infinit

Râul, de priviri obosit.

Se lasă noapte, sună ceas,

Zilele au trecut, eu am rămas.

Iubirea ca râul curge uşor

Şi se petrece.

Înceată-i viaţa – val călător,

Nesecat e-al Speranţei zbor.

Se lasă noapte, sună ceas,

Zilele au trecut, eu am rămas.

Zilele au trecut – toate una ca una.

Ceea ce-a fost, s-a dus

Şi dragostea noastră s-a dus de-acuma.

Sub podul Mirabeau Sena curge întruna.

Se lasă noapte, sună ceas,

Zilele au trecut, eu am rămas.”

 

Muza virtuală

 

Surse bibliografice: Wikipedia

Sursa foto: Academy of American Poets

 

Johann Gottfried von Herder

Herder3

Johann Gottfried von Herder (25 august 1744 – 18 decembrie 1803) a fost un filosof, teolog și poet german, cunoscut mai ales pentru influența exercitată de scrierile sale asupra unor reprezentanți ai clasicismului german ca Johann Wolfgang von Goethe și Friedrich von Schiller și asupra dezvoltării romantismului.

Teoretician al mișcării „Sturm und Drang”, a fost considerat de filologul Fritz Martini cel mai de seamă „animator din istoria mișcărilor de idei germane”. Împreună cu Goethe, Schiller și Wieland, cu care era în strânse relații de prietenie, Herder făcea parte din elita vieții culturale din Weimar.

Într-una din operele sale mai importante din tinerețe, „Fragmente cu privire la noua literatură germană” – 1766/1767, pledează pentru o literatură națională germană originală, eliberată de influențele predominante ale literaturilor franceze și engleze. Herder dezvoltă ideea de Volksgeist („spirit al poporului”) ca identitate culturală, care se exprimă în limba și literatura unei națiuni.

Reprezentativă pentru începuturile studiilor de filologie a limbii germane este opera sa „Originea limbii”, – 1772, lucrare devenită clasică, în care subliniază relațiile dintre fenomenele lingvistice și natura umană. Între 1784 și 1791 apare opera sa capitală în patru volume „Idei privind filosofia istoriei omenirii”. În această lucrare, Herder încearcă să demonstreze că istoria naturală și istoria omenirii sunt guvernate de aceleași legi. În „Scrisori pentru promovarea umanității” – 1793-1797, arată importanța unei literaturi naționale pentru dezvoltarea culturală a unui popor și îmbină tradiția antichității greco-romane cu învățătura creștină.

„ Acea parte din noi care se regăseşte în sufletul celorlalţi este cea mai adevărată şi cea mai profundă parte a sufletului nostru.”

Muza virtuală

Surse bibliografice: Wikipedia

 

Jorge Luis Borges

bor3(n. 24 august 1899 – d. 14 iunie 1986) a fost unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului al XX-lea.

Romancier, poet, eseist argentinian, este faimos pentru povestirile sale fantastice, în care a unit cu măiestrie idei filozofice și metafizice cu temele clasice ale fantasticului (și anume: dublul, realitatea paralela a visului, cărțile misterioase și vrăjite, salturile în timp). Adjectivul „borgezian” definește concepția despre viață ca poveste („fiction”), ca minciună, ca operă contrafăcută, dată drept adevarată (ca în faimoasele sale recenzii de cărți imaginare).

Borges a lăsat o moștenire importantă în toate domeniile culturii moderne, până și în cea pop, și numeroși scriitori s-au inspirat din creația sa.

Umberto Eco, în romanul „Numele trandafirului” numește pe unul dintre protagoniștii care a aspirat la funcția de bibliotecar, fără a reuși, Jorge da Burgos, explicând la sfârșit că s-a referit chiar la Borges.

În ciuda faptului că a fost favoritul obligatoriu al fiecărei ediții ale Premiului Nobel, începând cu anii 50, Academia Suedeză nu îl premiază niciodată, preferând uneori autori mai puțin cunoscuți. Unele voci insistente au spus că justificarea ar fi în ideile politice ale marelui scriitor, care fără a fi un activist, a simpatizat cu Juan Peron.

Când aveam treizeci de ani, credeam că n-am trăit. Nu bănuiam atunci că e imposibil să nu trăieşti. Comiteam eroarea să cred că lectura şi meditaţia aparţin mai puţin vieţii decât alte ocupaţii ale omului. Astăzi, cred că meditaţia, studiul, pedagogia, lenea, somnul şi visul, sunt tot atât de reale şi tot atât de ireale ca viaţa oamenilor ce duc o viaţă „activă”. Totul este real. Totul e viu.”

Muza virtuală

Surse bibliografice: Wikipedia

Sursa foto: listelist.com

ANDREI PLEȘU

Andrei_Pleșu_(1)

 

 

Andrei Gabriel Pleșu (n. 23 august 1948) este un scriitor și eseist român, estetician și istoric al artei, stilist al limbii române. A fost ministrul Culturii (28 decembrie 1989 – 16 octombrie 1991) în Guvernul Petre Roman și ministrul Afacerilor Externe în Guvernul Radu Vasile (29 decembrie 1997-22 decembrie 1999).

Doctor honoris causa al Universității „Albert Ludwig” din Freiburg (2000) și al Universității „Humboldt” din Berlin (2001), Commandeur des Ordre des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’honneur și autor de succes, a fost și puternic contestat în ultimii ani, fiind asimilat alături de Gabriel Liiceanu și Horia Roman Patapievici unui grup de interese care ar acapara viața intelectuală și culturală a României. Andrei Pleșu a fost de asemenea aspru criticat ca susținător al președintelui Traian Băsescu, deși își depusese încă din 2005 demisia din funcția de consilier prezidențial.

A fondat revista culturală „Dilema” (mai târziu redenumită „Dilema Veche”), în care publică un editorial săptămânal. Pleșu a realizat împreună cu Gabriel Liiceanu câteva emisiuni de televiziune, printre care „50 de minute cu Pleșu și Liiceanu” (2011).

Ca scriitor, înregistrează un important succes de stimă și de public (critica îl consacră dinainte de 1989 – N. Manolescu, Monica Lovinescu etc. -, cărțile sale cuprind azi constant tiraje de zeci de mii de exemplare) cu volumele „Minima moralia” (1988), „Jurnalul de la Tescani” (1993) și „Despre îngeri” (2003). Contrastul formal între o problematică gravă (cu deosebire morală, teologică și existențială) și abordarea ei relaxată, adesea ludică și de o frapantă veracitate, constituie elementul determinant al stilului său de autor. Ilustrativ în acest sens e propriul său portret:

„Citesc cu plăcere, îmi plac ideile și îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac și cîrnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brînzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța. Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul… Asta e, vreau-nu-vreau, „rețeta” mea existențială, tensiunea primejdioasă a destinului meu. (…) Cine – atribuindu-mi perfecțiuni geometrice – e dezamăgit să-mi vadă ridurile, și-a creat un interlocutor fals și nu am de gînd să încurajez o asemenea anomalie.”

„Ca şi moartea, imbecilitatea e democratică: nu distinge între săraci şi bogaţi, între prostime şi aristocraţie, între est-europeni, vest-europeni şi americani. Cu alte cuvinte, întâlneşti imbecili peste tot şi la toate nivelurile. Imbecilitatea are imaginaţie: ea valorifică în chip diferenţiat resursele de întunecime ale fiecărui individ şi ale fiecărei naţii, aşa încât rezultatul să fie sau să pară multicolor.”

 

Muza virtuală

 

Surse bibliografice: Wikipedia

Sursa foto: Wikipedia