CUVINTE VERSUS IMAGINI

10196296_carte-cu-fluturi-iesind_9943

 

Femeile se îndrăgostesc de cuvinte, iar bărbații de imagini. Nu înseamnă că cineva ar fi mai cu moț în toată povestea asta. Pur și simplu așa se întâmplă. Bărbații cred că o femeie frumoasă merită mai multă atenție decât una urâtă, deși tot ei, dacă sunt onești, recunosc că, de exemplu, femeile urâte sunt mult mai ofertante din punct de vedere erotic. Dar, probabil că bărbații sunt convinși de adevărul celor spuse de Oscar Wilde: „Frumusețea e o formă de geniu”. Pentru majoritatea femeilor asta este frustrant, pentru că nu înțeleg de ce o femeie proastă, care își flutură sânii dezinvoltă, are mai multă trecere decât una care are mult mai multe lecturi la activ, dar cu care natura nu a fost atât de generoasă.

Pe de altă parte, deși nu o spun explicit, și bărbații se simt de multe ori nedreptățiți că unele femei, preferă ciudați sau babalâci (vezi Bukowski, Henri Miller, sau la noi Emil Brumaru) doar pentru că ei sunt înzestrați de la natură cu darul de a se juca în fel și chip cu logosul. Toată lumea e de acord că nu poți să scrii dacă nu ai talent. Este o înzestrare de la natură, cam la fel cum o femeie are sâni sau nu. Mă rog, ar fi o diferență – o femeie poate face operație de mărire de sâni, un bărbat nu poate face operație de implant de talent.

În mod sigur este mult mai valorizată o persoană care știe să scrie, decât una care arată bine. Deși, dacă stăm să ne gândim bine, și judecăm onest, în ambele cazuri nu este meritul persoanei, ci al naturii care a înzestrat-o așa. Altfel spus, este o condiționare exterioară. Doar că într-un caz este conotată pozitiv, iar în alt caz, negativ.

Până la urmă totul este doar o diferență de percepție. Și, oricând ar vrea fiecare să se creadă mai cu moț decât celălalt, întreaga poveste se reduce la ceea ce enunțam la început. Femeile se îndrăgostesc de cuvinte, iar bărbații de imagini.

 

ALEXANDRU LUCA

 

Sursa foto: sentimente.ro

 

SEXTINGUL ESTE SEX-SPECIFIC?

Sexting-phone-pink-bikini-bottom-flkra

 

În dicționare cuvântul nu există, iar „Wikipedia” îi rezervă doar 14 cuvinte:  „Sextingul – se referă la trimiterea de SMS-uri, fotografii sau filmulețe erotice prin intermediul telefonului mobil.” Puține cuvinte care să acopere o realitate mult mai complexă, care a schimbat în ultimii ani viața intimă a multor oameni.

Este un truism să spunem că tehnologia ne-a schimbat radical viața. Trăim altfel, interacționăm altfel, iubim altfel, facem sex altfel. Și, ne place sau nu, modul ăsta de a face sex capătă tot mai multă amploare. Și, odată cu el, și noțiunea de „a înșela” capătă alte sensuri. Până acum dacă soția închidea ochii și se gândea la altcineva în timp ce își îndeplinea datoria conjugală, ar fi putut fi acuzată că înșeală, doar de cei foarte habotnici.

Acum, aceeași soție își poate obține singură orgasmul (de multe ori refuzat de partidele conjugale) în timp ce citește cuvinte pline de pasiune, vulgaritate sau inventivitate (în funcție de preferințe), trimise de altcineva. Își înșeală ea atunci soțul? „Sigur” ar răspunde bărbații, pentru care orice mod de a obține orgasm fără a îi implica înseamnă înșelat. „Nu e sigur” este părerea multor femei, pentru care absența actului strict fizic este un argument suficient pentru a spune că și-au păstrat fidelitatea.

Fără să fim malițioși, putem să remarcăm că sextingul are asupra relațiilor sexuale normale cam același efect pe care l-a avut fizica cuantică asupra celei clasice. Așa cum pisica lui Schrödinger este și moartă și vie în același timp, și sextingul este și nu este înșelat în același timp. Iar bărbații și femeile simt acest lucru, cumva diferit.

Pentru bărbați sextingul este un mijloc de a își trece în palmares cuceriri pe care, de fapt, nu le-au făcut, în timp ce pentru femei este o cale de a simți fiorii unei aventuri, fără ca ea să existe cu adevărat.

Alfel spus, fiecare înțelege diferit raportul real-virtual ce subzistă într-o astfel de experiență. De fapt este transpunerea în virtual a vechii vorbe conform în cazul unui bărbat numărul aventurilor pe care le mărturisește trebuie împărțite la 10, iar la femei înmulțite cu 4. Este de urmărit ce se va întâmpla cu acest subiect pe măsură ce tehnologia avansează. Cum va arăta sextingul în epoca realității virtuale?

ALEXANDRU LUCA

Sursa foto: http://www.psychologytoday.com

GELOZIA

20170222110249db2d5dd67e58e2c6bc805f4e45e7c82e

 

Gelozia este ca sarea în bucate. Dacă nu simți un fior care își seacă inima atunci când ea dansează cu altul, fie și la distanța cuvenită, sau când ,la câțiva pași de tine, râde din inimă și își trece mâna prin păr într-o discuție cu altul, atunci relația dintre voi e searbădă și fadă. Dacă te înfurii când seara ea primește un email de la un coleg de muncă și trebuie să îi răspundă urgent, atunci e clar că lucrurile au degenerat și că ai scăpat prea multă sare, stricânddefinitiv mâncarea.

Gelozia nu e sex-specifică. Doar formele ei de manifestare. Gelozia masculină este prostească și violentă. De altfel, prostia e agresivă. Iar bărbații pot fi incredibili de proști când e vorba despre gelozie. Și, prin urmare, incredibil de violenți. În schimb, gelozia feminină este parșivă, otrăvită și subversivă. Femeia geloasă sapă în suflet. Cu gheare ascuțite care lasă urme ce nu se mai vindecă.

Gelozia înseamnă în primul rând neîncredere. Neîncrederea în tine pe care o proiectezi asupra celuilalt, într-o oglindă hâdă ca acelea din bâlci care te fac pitic, sau gras, când tu ești normal. Gelozia schimbă urâțenia dinspre cel gelos către celălalt. Iar gelozia feminină este forma cea mai parșivă.

Literar, gelozia a dat o singură expresie – „Othello” – în care este valorificată mai mult latura pasională. Gelozia feminină nu a produs nicio figură demnă de notat. E și ăsta un semn, nu?

 

Alexandru Luca

 

Sursa foto: Nuevo Diario

DRAGOSTE CU PERIOADĂ DE VALABILITATE

irina binder

 

Multe s-au întâmplat de când feminismul a dat iama în societate, cam la fel cum dăduse ciuma în Florența anului 1348 (ciumă care a lăsat în urma ei, dincolo de moarte, și o capodoperă a literaturii – „Decameronul”). Iar  aceste lucruri au dus la fragilizarea relațiilor de cuplu, care se rup acum mai des decât ciorapii de damă. Asta pentru că, oricât am refuza să vedem realitatea, în dragoste nu funcționează egalitatea. „În dragoste unul iubește, iar celălalt se lasă iubit” spune o vorbă care nu este deloc political corectă. Dar e adevărată. Sau, ca să apelăm și la puțină matematică, dragostea nu este o relație simetrică, adică nu respectă regula ∀ x, y ∈A, x ≡y ⇒ y ≡ x (hai că nu e greu, doar ne dăm toată ziua cu părerea despre învățământul românesc, nu se poate să fi uitat toată matematica din liceu, nu?). Obsesia aceasta pentru egalitate și pentru cât dai și cât primești într-o relație, dincolo de faptul că transformă relațiile într-un fel de calcul contabil meschin, în care se trec în coloane de excel bine definite ce oferă el, ce oferi tu, pentru ca la final să fii sigură că bilanțul este unul pozitiv.

Nimeni nu observă acest paradox – pe măsură ce site-urile, revistele, televiziunile pentru femei, filmele și cărțile romantice într-un cuvânt tot ceea ce contribuie la formarea pattern-ului actual în materie de relație și cuplu (da, este foarte adevărat – în momentul de față femeile, sau mai bine spus structurile dedicate femeilor au monopol asupra a ceea ce definește cuplul în mentalul colectiv) ne vând povestea iubirii eterne și absolute, la care fiecare dintre femei are dreptul cu condiția să fie conștientă de valoarea ei, să nu accepte niciun compromis și să aștepte – relațiile reale se deteriorează tot mai mult. Perioada de valabilitate a dragostei scade direct proporțional cu iluziile vândute femeilor. Amăgite de fantasma unei iubiri ca în telenovele, femeile se aruncă în relații crezând că în realitate lucrurile funcționează ca în iluzia care le este livrată zilnic împachetată în reclame la detergenți, săpunuri și medicamente.

Și, undeva în jurul vârstei de 40 de ani se trezesc într-o altă realitate. O realitate în care dragostea și-a pierdut termenul de valabilitate, iar telenovela s-a sfârșit mai repede decât spera. Dar, nicio problemă. Sistemul (post)feminist a găsit și pentru ele soluția – statusurile motivaționale. ”Sunt singură pentru că sunt prea bună și nu mă merită nimeni” cam la asta se reduc toate aceste postări care sunt la mare concurență cu postările cu pisici. În sinea lor, știu că nu este așa și că de fapt singurătatea nu este o răsplată pentru recunoașterea propriei valori, ci plata pentru o alegere prost făcută.

Dar este destul de ușor să te minți, atunci când totul în jurul tău te îndeamnă să faci asta, și când pe nefericirea ta s-a clădit o adevărată industrie.

 

Alexandru Luca

 

 

Sursa foto: irinab.com

COALIȚIA PENTRU FAMILIE ȘI SINDROMUL STOCKHOLM

descărcare

 

„Femeia nebătută e ca moara neferecată – nu macină bine”, „Femeia – părul lung și minte scurtă”. Sunt doar câteva dintre proverbele ce exprimă un adevăr pe care îl credeam irefutabil. Civilizația tradițională românească a fost una în care drepturile femeilor erau sever restricționate (ca să folosesc un eufemism). Nu spun că toate femeile din familia tradițională erau bătute, dar agresiunea asupra lor era o cutumă bine împământenită încât intrase în imaginarul colectiv.

Două exemple din literatură, pentru că altfel aș putea scrie sute de pagini pe această temă. Orice absolvent a douăsprezece clase a citit „Baltagul”. Dincolo de toate clișeele pe care le-ați îngurgitat despre carte, putem citi acolo cum arăta un bărbat model (după care Vitoria, rămasă văduvă, suspină): „Fiind ea așa de aprigă și îndârjită, Lipan socotea numaidecât că a venit vremea să-i scoata unii din demonii care o stăpâneau. Pentru asta întrebuința două măiestrii puțin deosebite una de alta. Cea dintâi se chema bătaie, iar a doua o bătaie ca aceea ori o mamă de bătaie.”

A doua referință este cea din Marin Sorescu, „La lilieci”, o alte carte care surprinde ethosul popular românesc: „La noi muierea pupa mâna bărbatului/ Până mai adineauri – zicea Marin al lui Pătru,/Şi din dumneata nu-l scotea niciodată/Îi făcea trei, patru copii, dar nu îndrăznea să-i zică tu…/ Femeia, ce ştie femeia?”

Practic, în ceea ce numim tradiția populară românească femeile erau considerate ființe de rang inferior. Pentru ca acest lucru să se schimbe a fost nevoie de mult efort, și încă nu putem spune că lucrurile sunt pe deplin rezolvate, dar a nu accepta că modernitatea a însemnat un progres în privința drepturilor femeilor înseamnă a fi ori orb, ori prost.

Tot ce am spus pănă acum pare un truism. S-a dovedit a nu fi. Disputa din spațiul public lansată de „Coaliția pentru familie” a dovedit-o cu vârf și îndesat. În încercarea de a combate ideea căsătoriei între persoanele de același sex (nu discut aici cât este de dezirabilă sau nu acest lucru, deci nu aceasta este tema articolului), deodată tradiția românească a devenit un fel de paradis pierdut. Femei care, altfel par normale și cărora nu ar părea că trebuie să le explici de ce modernitatea este bună, devin brusc apărătoarele înflăcărate ale unui mod de viață care, dacă ar fi reintrodus, le-ar reduce foarte mult din gradele de libertate. „Modernitatea a feminizat bărbații și a masculinizat femeile” clama recent o stimabilă doamnă psiholog într-o polemică pe tema asta, lăsându-mă fără replică. Iar pagina de Facebook a „Coaliției pentru Familie” este plină de femei care plâng după vremurile tradiționale.

Desigur, una dintre explicațiile la care se poate apela, este că sindromul respectiv nu se moștenește. Este o traumă individuală și atât. Modul în care unele femei plâng după vremurile apuse în care erau în mod sever oprimate, poate fi un bun subiect de analiză pentru psihologi, care pot căuta mecanisme de perpetuare ale sindromului Stockholm.

ALEXANDRU LUCA

Sursa foto: Pakistan Today

PUTEREA CELOR FĂRĂ DE PUTERE

barbara-stanwyck-398278_1280-760x400

 

Această expresie a fost utilizată de Václav Havel (pentru telespectatoarele noastre care au deschis mai târziu televizoarele tipul este nu doar președintele Cehoslovaciei și Cehiei care s-a căsătorit cu o actriță la un an de la moartea soției sale, ci și unul dintre liderii Revoluției de Catifea și cel care a contribuit alături de Lech Walesa sau Adam Micknick la căderea comunismului) pentru a arăta că raportul de putere este unul ciudat și imprevizibil. De multe ori forța brută, care crede că își este suficientă sieși se poate lovi de un zid ciudat și nevăzut – adevărul.

Am preluat din ea titlul, precum și ideea generală – aceea că raportul de putere poate fi ciudat. Aplicând această teorie la relații putem obține rezultate interesante.

Este fără îndoială că de-a lungul istoriei raportul de forțe a fost net defavorabil femeilor, ceea ce s-a tradus într-un statut social net inferior cu tot ceea ce decurge de aici – lipsa unor drepturi elementare, abuzuri asupra lor ș.a.m.d. În toată această perioadă în care au fost supuse unor astfel de presiuni, femeile au dezvoltat, la fel ca cetățenii din țările comuniste, propriile mecanisme de apărare. Iar acestea erau dintre cele mai diverse. Uneori se ajungea chiar la punerea la punct a unui limbaj paralel, cum s-a întâmplat în Japonia secolului trecut, în Moldova anilor 1700, sau China medievală. Dar, în cea mai mare parte aceste mecanisme erau de genul manipulatoriu într-o relație. Atunci când forța este prea mare, ea poate fi înfruntată cu șiretenie. Ceea ce s-a întâmplat în cele mai multe situații, și de-a lungul vremii femeile au dezvoltat o întreagă tehnică de manipulare în relație. Ca exemplu, am să mă întorc la povestea din Moldova anilor 1700, când limbajul femeilor era diferit de al bărbaților (o spune Dimitrie Cantemir în ”Descrierea Moldovei”) O sută de ani mai târziu, acest limbaj este deja folosit de toată lumea în Moldova (este vorba despre limbajul pe acum îl ridiculzăm când vorbim despre moldoveni), semn că femeile reușiseră să-și impună supremația lingvistică.

Este evident că raportul de forțe masculin-feminin s-a schimbat și, dincolo de insule mărginit-patriarhale (nu vreau să îi jignesc pe cei din Vaslui, dar exemplificarea asta se impune), este unul echilibrat.

Ce nu a dispărut însă, este reacția la fostul raport – manipularea emoțională tipic feminină într-o relație. Desigur, este doar o problemă istorică. Încet, încet, pe măsură ce se vor obișnui cu statutul de egale ale bărbatului, femeile vor renunța probabil la tot arsenalul (de la dureri de cap, la replici de genul „lasă că știi tu mai bine ce ai făcut”, sau „eu pentru tine nu însemn nimic!”) pe care l-au pus la punct în toată perioada în care exersau puterea celor fără de putere.

Dar până atunci trebuie doar răbdare. Și pentru noi, și pentru ele.

 

Alexandru Luca

 

Sursa foto: armoniesiechilibru.com

FEMEILE CARE NU ȘTIU SĂ PRIMEASCĂ UN COMPLIMENT

img

„Bărbații oferă complimente rar și cu scop”. Este fraza care m-a făcut să îmi schimb subiectul articolului de săptămâna asta. Inițial doream să scriu despre puterea celor fără de putere. O să scriu săptămâna viitoare. Acum mă interesează femeile care nu știu să primească un compliment. Care se uită la tine cu suspiciune dacă te oferi să le ajuți, sau dacă le spui că sunt frumoase, că au ochi luminoși, sau că în dimineața respectivă radiază bucurie.

Am întâlnit uneori astfel de femei și, coincidență sau nu, toate fac parte din categoria femeilor care se definesc puternice și independente. Femei care au succes în plan financiar și social, și care (pentru a parafraza o celebră butadă) știu exact prețul fiecărui lucru, fără a ști valoarea vreunuia. Femei care se uită încruntate la cei care le zâmbesc și care își fac calcule căutând planurile malefice ascunse de aceste zâmbete.

Este o planetă ciudată pe care locuiesc ele. O planetă unde se vorbește mereu despre faptul că femeile sunt mai ….sau mai… decât bărbații. O planetă unde curtoazia este considerată hărțuire, și unde egalitatea în fața legii este confundată cu egalitatea în fața normelor sociale.

Desigur, sunt mulți bărbați care consideră că orice femeie este o posibilă pradă, dar chiar și așa nu înseamnă că o vorbă frumoasă înseamnă o invitație directă.

Egalitatea pe care femeile o clamează fără a o înțelege de cele mai multe ori, nu ar trebui să însemne eliminarea jocului și a flirtului dintre ele și bărbați. Pentru că ce se câștigă la nivel de să îi spunem justiție socială, se pierde la nivel de plăcere a interacțiunii.

Jocul curtoaziei este una dintre cele mai captivante capitole ale disputei femei-bărbați, pe care -dacă îl pierdem -, devenim mai triști și mai posaci.

Alexandru Luca

sursa foto: Tvhappy.ro