PROMISIUNI ȘI JURĂMINTE

lacat

 

Iată că, poate prea repede, s-au terminat și sărbătorile… Gata cu săruturile sub crenguța de vâsc, gata cu promisiunile solemne în fața anului nou care așteaptă, răbdător, să le și ținem.

Promisiuni și jurăminte? Nu cred în jurăminte, vă jur!  Însă în promisiuni? Asta este altă poveste…

Observ cum în ultimii ani, jurămintele au ajuns la mare modă, inclusiv la nunți. Puțini cunosc povestea acestor jurăminte de dragoste eternă, certificate de preot și invitați: în timpul Imperiului Roman, cetățenii bogaţi semnau documente cu drepturi de proprietate, astfel declarând public că unirea a fost legalizată și este o căsătorie de drept comun. Pe de altă parte, căsătoriile în rândul clasele inferioare erau căsătorii „libere”. Tatăl miresei o „livra” mirelui, iar cei doi conveneau prin jurământ că s-au căsătorit. Acum…noi, modernii, pentru o mai mare „sigurantă”, semnăm și contracte nupțiale cu durată determinată, dar rostim plini de entuziasm și jurăminte…cu perioadă de valabilitate nedeterminată.

Toţi îndrăgostiţii fac jurăminte de credinţă. Și, aproape toți au ghinionul să nu le poată respecta. Ei motivează abdicarea în faţa unui asemenea jurământ nebunesc cu explicația atât de inocentă și confuză că…„Ei, oameni suntem!” Până și literatura poate să…certifice: de la Verlaine cu „Să ținem fruntea lângă frunte, mâna-n mână/Fă-mi jurăminte ce-i călca-ntr-o săptămână!” până la creațiile internauților: „Te iubesc din cunoștintă/Și îți spun ca jurământ/Tu ești singura ființă/Ce-o iubesc pe-acest pământ!”

Din copilărie am învățat un lucru:  că nu-i de glumit cu promisiunile, că făgăduiala dată e datorie curată… Aș zice ca e bine să gândim de două ori până să promitem un lucru, să fim responsabili de îndeplinirea promisiunii făcute, pentru că, ce bine ne simțim atunci când ducem la îndeplinire o promisiune!… E ca o răsplată, te simți mai bun, mai demn de respectul tău și al celor  din jur. Promisiunea e o parte din propria ființă, o parte din mecanismul demnității proprii. Sunt promisiuni pe care le facem și care ni se fac. Promisiuni reale și promisiuni deșarte. Promisiunea este o experiență la care vor participa minim doua conștiințe, care ne poate influența pe termen lung sau scurt, destinul. „Mi-ai promis că vom sta toată viața împreună!” – a fost promisiunea care a ținut cont  numai de circumstanța din momentul în care s-a afirmat asta, pentru că totul în jurul nostru se schimbă, inclusiv noi.

Acum se naște întrebarea:  cine sunt cei care,  în general, respectă promisiunile? Bărbații sau femeile? Asta în contextul în care substantivul „promisiune” e de genul feminin… Poți avea  mai mare încredere în cuvântul unui bărbat decât în cuvântul unei femei? Orice promisiune de la un bărbat va deveni o lecție de viață. O fac doar pentru a câștiga timp sau un pic de simpatie, ori pentru a-și masca greșelile.  Indiferent ce declară, bărbaților nu le place să se schimbe. Se plac foarte mult așa cum sunt și nu găsesc nici cel mai mic motiv pentru care ar trebui să renunțe la lucrurile care le fac placere. Imediat cum pronuntă cuvintele așteptate

( „Promit să nu mai mă port grobian”, „Promit să nu mai uit când e ziua ta…”) caută și soluția ca să nu fie nevoiți să le pună în aplicare. Cea mai mare greșeală este să speri că visul va deveni într-o zi realitate. Că el, înțelegând, în sfârșit, ce comoară are alături, iși va da seama ce poate pierde și atunci va avea loc minunea.

Unii cred că-i o idee bună să obțină a doua șansă în schimbul unei promisiuni.  Problema cu promisiunile? Sunt inutile! Un bărbat cu adevărat matur îi va spune unei femei ce simte, atunci când simte, îşi va ţine promisiunea, iar cuvântul său va fi unul de încredere. Poate singura promisiune adevărata este de a ne strădui să facem tot ce este omenește posibil, în cadrul circumstanței promisiunii făcute, acceptând schimbarea și neprevazutul, fără a ne îndeparta de conștiința noastră.

De ce fug bărbații de cuvintele magice „te iubesc”? Pentru că „te iubesc” reprezintă un legământ, o promisiune.  Lucruri înspăimântătoare pentru unii bărbați. Simt că semnează un „cec în alb” spunând aceste cuvinte, o promisiune care îi va face vulnerabili dacă va fi încalcată, va provoca suferință și în viața lor. Și ei nu vor să-și încalce promisiunile față de femei! J Și totuși, măcar de dragul echilibrului, să nu omitem promisiunile-amenințări feminine: „Iubitule, aşteaptă-mă, vin îndată. De mine şi de moarte nu vei scăpa niciodată!” (Ion Baiesu)

Dacă mâine ar trebui să-mi reînnoiesc jurămintele, ce aș spune?  Îți promit că te voi contrazice de câte ori va fi necesar! Îți promit că nu iți voi spune niciodată că lucrurile sunt în regula, atunci când totul merge prost! Îți promit că voi fi aici atunci când vei avea nevoie de mine! Îți promit că nu o să vopsesc realitatea în  roz și că îti voi spune întotdeauna adevărul, chiar dacă va fi ultimul lucru pe care ai vrea să îl auzi! Îti promit ca voi fi mereu omul tău de bază,  partenerul tau și complicele tău! Îti promit că nu te voi lăsa să te pierzi pe tine însuti!

Dar…

„Când fac promisiuni şi jurăminte,
Mă ţin întotdeauna de cuvinte;
Iar după ce le fac, e lucru sfânt
Că nu mă ţin vreodată de cuvânt.” (Marius Robu)

 

 Lucia Cristina Rotaru

Reclame

DOAMNELOR, VINE CRĂCIUNUL!

sexy_santa_men_wallpaper5488

Au apărut deja semnele care anunță venirea Craciunului: mai întâi la televizor cu reclame vesele și oameni fericiți, apoi în vitrinele cu oferte atractive și sofisticate, pentru ca în cele din urmă,  luminile sa inunde spectacolul nocturn al orașului.

Știm cam ce și-ar dori barbații, a marturisit Umberto Ecco: „Se apropie Crăciunul și în curând magazinele din centru vor fi pline de tați foarte entuziasmaţi care or să joace comedia generozităţii anuale – ei, care au așteptat cu bucuria ipocrită acel moment în care vor putea să-şi cumpere, pretextând că sunt pentru copii, trenuleţele lor preferate, teatrele de păpuşi, ţintele cu săgeţi și ping-pongul de interior.” Dar noi, „specia” atât de complexă și alambicată, la ce visăm? Cum simțim și cum am dori noi să fie Crăciunul?

De Crăciun, femeile au multe fantezii….perverse! Eu personal – știu ca nu ma veți contrazice! – visez la un bărbat care în saptamâna curățeniei de dinaintea Craciunului  să se cățere pe geam, jumătate în afară, jumătate înăuntru și să lustruiasca drăgăstos orice pată! După care, cu mișcări unduioase să aspire fiecare fir de praf. Tot la categoria „perversiuni” mă găndesc și la bărbatul care, cu șorț și mânecile suflecate, frământă ca un „macho” o cocă elastică de cozonac. Moment în care îmi amintesc și că săptămâna aceasta misoginul a…lipsit. Istețe cum suntem, ne imaginăm cât de ocupat este…

Dincolo de problemele de la serviciu, dincolo de roboteala de acasă,dincolo de grija zilei de mâine,, dincolo de tensiunile din politică, de la semafoare, din magazine, dincolo de supărări, stres, ședinte interminabile, va dezvăluiesc un secret : VIN SARBATORILE !!! Crăciunul este o sărbătoare magică  dacă știi să asculți, să priveşti, să simti dincolo de reclame, agresivitate și zgomot. Doar atât: să îți asculți  inima.

Cât despre sintagma, „a fi mai bun de Crăciun” vă mărturisesc ca nu sunt de acord cu ea. Nu, nu cred ca „de Crăciun să fim mai buni”. Cred ca e normal sa fim în fiecare zi buni, în fiecare zi măcar un pic… Crăciunul e menit să retrezească în noi duhul blândeţii, dacă anul care a trecut ne-a asprit inimile, ne-a încruntat frunțile… Există o singură noapte pe an când nimeni nu ar trebui să moară de foame, nimeni nu ar trebui sa aiba lacrimi, decât poate de bucurie, când disperarea să nu-şi găsească locul printre oameni. Este acea noapte în care până şi ” fetița cu chibrituri” are parte de mirajul unei vieți mai luminoase.

Sărbătoarea Craciunului poate fi o bucurie pentru suflet, dar și o mare tortură, daca ești singură. Ne putem preface ca nu ne pasă, sau să trăim durerea însingurării extrem de acut ori să facem din Crăciun o zi a iubirii pentru noi.

De multe ori compari realitatea cu ceea ce visezi să ai și ajungi, de fapt, „pe minus”: eu nu am dragoste, eu nu am partener… eu de ce nu am? Auzim de ceva vreme în jurul nostru pe rețelele de socializare, în literatura de dezvoltare personală, lozinci de genul: „Iubește ceea ce ai”.  Obsedantul verb „a avea”. Dar amintiți-va, doamnelor, voi, prietenele mele necunoscute, pentru „a avea” este nevoie mai întâi de verbul „a fi”! Pentru a avea iubire, prima oara fii tu însăți, iubește-te pe tine, fii recunoscătoare pentru ceea ce ești și cum ești: minunată, firește! Și nu că v-aș învăța și lucruri rele, dar nu uitați, puțin egoism nu va strica niciodată, pentru că…tot bărbații ne-au învățat așa: fetele cuminți primesc daruri de Crăciun, cele rele….tot anul!

Mă gândesc la Crăciun ca la cel mai bun timp, poate singurul timp din lungul calendar al anului, când bărbații și femeile par să-și deschidă la unison inimile închise, pentru că, de Crăciun, redevenim cu toți copii!

„Hai să fim doi oameni de zăpadă

Ridicaţi de braţe de copii,

Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă

Că se pot iubi, se pot iubi…” (A.Păunescu)

Indiferent cât de mare i-ar fi sacul, Moșul nu poate să ne aducă fericire. Stă în puterile noastre, seduse de parfumul speranței care nu moare niciodată, să rescriem optimiște “inventarul” viselor, cu dorinţe şi idealuri noi. Să ne luăm copiii in brate, să ne mângâiem  soții și/sau iubitii, să lăsăm lucrurile să curgă de la sine…pentru că VIN SĂRBĂTORILE!

Lucia Cristina Rotaru

 

Sursa foto: Diez.md

 

 

 

ATRACȚIA POLILOR…

81b442e8291c28a4ad7b50d124503e5a1

 

(Replică la articolul „Trezirea la realitate” – Colțul misoginului)

Nu știu cum reușesc unii bărbați să revină obsesiv asupra unei teme pe care deja credeam că am lamurit-o în ultimii o sută de ani și în cele aproximativ 50 de articole bine argumentate, însă insuficient de tranșante, pare-se. Azi voi renunța la tonul neutru, la generalizări, voi explica (cât vă mai place să primiți explicații!) de ce scriu ca o misandră, dar nu simt, nici nu acționez în consecință. Dintotdeauna, eu m-am simțit în primul rând om, apoi femeie. „Aroganța” de a mă crede „om” s-a tradus în dorința de a înțelege misterul care ne face diferiți, într-o relație de „rudenie” apriorică cu femeile, dar și cu bărbații. Eroare! Femeile au înțeles asta ca pe o trădare, bărbații m-au privit ca pe un camarad…incomod.

Anii „de glorie” ai tinereții nu m-au făcut să cred că sunt îndreptățită să manipulez tot universul masculin, ci să cunosc, să înțeleg, să mă bucur de ceea ce ne face diferiți. Am cunoscut bărbați care m-au învățat despre tot ce are omenirea valoros, dar și mitocani  stilați, greu de diferențiat la vârsta la care o femeie este dornică de atenție. A fost nevoie de timp și lacrimi să înțeleg că și bărbații trebuie sa fie oameni, înainte de a fi masculi. Că un bărbat adevărat va ști ce să ofere într-un mod subtil și te va sprijini firesc, fără să te trateze cu superioritate…falică. Puțini bărbați am cunoscut, care să fie mândri de mintea si reușitele femeilor de lângă ei, oferindu-le libertatea de exprimare și puterea de a decide.

Marile romane de dragoste „la modă” abundă în masculi al căror unic scop este să „salveze” (de ele însele!) femeile, să le învețe cum să gândească și cum să-i trateze. Nu era necesar să citim „50 Shades of Gray” sau „Lolita” ca să aflăm cum ne privesc și ce așteaptă bărbații de la noi: în primul rând supunere, apoi admirație și fidelitate necondiționate și nefiltrate de vreun neuron – că de asta nu-i nevoie, chiar dăunează!

Bărbați frustrați de succesul femeilor, enervați și lezați de atenția pe care o primesc femeile, îi găsești la orice oră, la orice colț de stradă. Sunt convinsă că există explicații psihologice savante, pe care prefer să le ignor, să reduc totul la suficiență și lipsă de bun-simț. Acel bun-simț care sesizează diferența între noapte și zi, între empatie și ostilitate.

Din păcate, este nevoie de timp și dezamăgiri pentru a înțelege „lecțiile” despre bărbați și femei. Fetele visează la „băieții duri”, cuceritorii de profesie, în timp ce femeile au aflat că altele sunt criteriile alegerilor. Când o femeie a înțeles că nici freza, nici contul lui din bancă nu prezintă relevanță, ci modul de a comunica, poate spera că este pe drumul cel bun. Vine o zi când o conversație sinceră valorează mai mult decât orice manifestare de bravură masculină a unui tip „cool”.  Când nu mai contează (ca la 20 de ani!)cine ia inițiativa.  Un bărbat care știe să asculte, cu care o femeie poate rezona, va șterge tumultul poveștilor adolescentine demult uitate, va deschide o ușă către o lume în care nu există dorințe de superioritate, mai senină, mai bogată: aceea a încrederii.

Bărbați și femei, cu toții suntem niște magneți ai vieții. Atragem oameni, trăiri şi declanșăm întâmplări care se armonizează cu gândurile și firea noastră. Lumea ar fi mai bună dacă, de mici, am învăța că diferența de sex este un dar, că undeva omul potrivit există…omul fără de care, chiar și cu toată lumea alături,  te vei simți singură.

 

LUCIA CRISTINA ROTARU

 

Sursa foto: MAESTROVIEJO

MĂȘTILE LUI DUMNEZEU

21371035_1541225982606112_587888408262290484_n

 

(Replică la articolul „Unică și irepetabilă” – Colțul misoginului)

 

 

Într-o lume în care ateismul a pătruns insidios, a pus stăpânire pe toate compartimentele sociale ori culturale, rar mai vezi câte o băbuță  pioasă, plecându-se umilă în fața unei icoane. Așa cum niciun bărbat respectabil, misogin prin vorbe, sensibil  prin gânduri, războinic prin fapte (că de, nu se stie niciodată!) nu o va face în fața divinității feminine.

Când îți pui întrebarea „La ce este bună credința?” deja ai pierdut-o. La fel cum „La ce sunt bune femeile?”  va dezvălui neîncrederea în femei, uscăciunea inimii, amărăciunea blazării, anticiparea vidului.

Divinitatea nu se întreabă dacă face bine, dacă face rău. Divinitatea dă naștere, creează, oferă.  Într-o lume dominată și șlefuită de bărbați, femeia, ca orice zeitate înțeleaptă sesizează scopurile și valorile universale, fără să ignore nebuloasa, confuzia și violența impuse de raționamentele masculine. Exigențelor masculine li se răspunde prompt, așteptările constând în bărbați „umanizați” și responsabili, dar nu blegi, nici infirmi emoționali. Nu ne-am decis  încă asupra profunzimii bărbătești, pentru că încă nu am întâlnit o femeie care să se căsătorească  doar pentru faptul că alesul are picioare lungi și buze senzuale.

Femeia, unică și irepetabilă, acționează cu discernământ și echilibrează o balanță mereu în pericol. Acolo unde un bărbat nu va observa decât nesiguranță și compromis, există un nucleu intangibil de curaj, incredibilă forță și pace interioară. Cu fiecare nouă zi, o femeie trebuie să se elibereze de nemulțumiri, frustrări, durere, neputință, teama de trădare. Dacă bărbatii nu vor observa decăt preocuparile superflue, fardul și lungimea tocurilor, vor ironiza, vor lua în derizoriu, fără să știe că a primi ceea ce femeia oferă înseamnă cu totul altceva decât a accepta.

De-a lungul veacurilor, femeile au fost nevoite să se cenzureze, să-și reprime unicitatea, manifestările inteligenței și modul de acționare. Crescute în imperiul patriarhal, femeile s-au fragmentat, au devenit „unelte” la „casa omului”, și-au refulat timbrul personal, negându-și  adevărata esență și oferind imagini false.

Multe li se pot reproșa femeilor… cu un singur lucru pot declara că sunt de acord: devin prea entuziaste pentru mai nimic și apoi se căsătoresc cu el.

Poate nu ne puteți numi unice (vi s-ar desumfla…ego-ul!)dar noi suntem una cu pământul și luna, cu marea și stelele, suntem partea mistică a lumii, eternul semn de întrebare.  Uterul femeii  poartă stigmatul milenar, dar este moștenirea lumii, izvorul ancestral al vieții.

Suntem unice și irepetabile, mereu în căutarea cuiva, la fel de unic și irepetabil, care să aibă același foc în privire și inimă.  Asta facem în această viață: căutăm, jinduim, ne întrebăm dacă îl vom găsi pe celălalt, unicul, traversând vămi înșelătoare și dureroase, plătind anticipat în căutarea revelației iubirii.

„Bărbatul şi femeia se caută în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti. Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte o singură femeie din milioanele de femei. Unul singur şi una singură!”(„Adam și Eva”, Liviu Rebreanu)

 

Lucia Cristina Rotaru

 

 

Sursa foto: Pinterest

 

CEA MAI FRUMOASĂ ȚARĂ ESTE PATRIA

12_29397700

 

Exista momente când și cuvintele, și tăcerea dor la fel de tare. Cuvintele nu își mai îndeplinesc menirea, nu mai au forță și ecou, tacerea apasă și tot ce-ți rămâne este un oftat adânc și decisiv: este timpul să acționezi.

O glumă foarte gustată de misogini este aceea că atunci când femeile plâng, omenirea evoluează.  Superficială încercare de a explica lacrimile femeii. Da, femeia plânge, plânge mult. Dar vine ziua când lacrimile seacă, femeia ia decizii și acționează.

Pe parcursul istoriei, reprezentantele înaltei societăți dar și soțiile domnitorilor au fost alături de soții lor când aceștia se confruntau cu situații politice dificile: la români „nu e nici un colț de taină unde să se ascundă, sfioase, femeile. Dimpotrivă, Doamna se amestecă în toate și, când Domnul cade, ea e gata să joace rolul său.” (Nicolae Iorga)  Își mai amintește cineva de tânăra care în 1989 flutura un steag tricolor, fără stemă, pe acoperișul Comitetului Central? Se numea Gabriela Nanuș și avea atunci doar 17 ani.  Ca și în vremurile de demult, femeile sunt aici și acum,  prezente în viața cetății.

În orice perioadă tulbure a istoriei, în războaie și dictaturi, femeile au avut cel mai mult de suferit.  Pentru că misiunea femeii este să apere familia, să o țină laolaltă. Pentru că ele sunt soții, fiice și, mai ales, mame. Pentru că femeia tresare când aude cuvinte precum: viață, familie, dor. Pentru că femeia iubește pacea, liniștea, adevărul. Pentru că femeilor le pasă. Știați că primul premiu Nobel pentru pace a fost acordat unei femei,  baroneasa Bertha Sophie Felicita von Suttner, cea care l-a convins pe creatorul dinamitei, Alfred Nobel, să includă și un premiu pentru pace în testamentul său?

Când pe scaunul justiției tronează nedreptatea , când ziua de mâine pare îndepărtată și sub semnul incertitudinii, femeile își oțelesc inimile și luptă pentru libertate, pentru schimbare. Schimbarea s-a produs în 1989. Dar a fost nevoie de 26 de ani pentru ca această schimbare să se petreacă la nivel de individ, să se propage la nivelul societății. Prețul? Îl știm cu toții, l-am plătit. Dar copiii noștri? Ce lăsăm copiilor noștri? O viață demnă, departe de minciună și lașitate, curajul de a visa si fericirea de a-ți vedea visele împlinite.  Pentru că există un timp pentru a tăcea și un timp pentru a vorbi, haideți să le oferim copiilor noștri o patrie: „Patria e aducerea-aminte de zilele copilăriei… coliba părintească cu copacul cel mare din pragul uşii, dragostea mamei… plăsmuirile nevinovate ale inimii noastre… locul unde am iubit şi am fost iubiţi…” (Alecu Russo).

 

LUCIA CRISTINA ROTARU

 

Sursa foto: Actualitatea Romaneasca

 

SUBCONȘTIENTUL ȘI MAI MULȚI…INCONȘTIENȚI

 

 

manstress

 

Citind articolul „Psihanaliză și pornografie”, după câteva minute de stupoare și firească perplexitate, gândul m-a dus la …capră și la varză! Urmat rapid de tradiționalul „ce-are pistolul cu…prefectura”? Cu înțelepciunea și calmitatea tipică reprezentantelor celui de-al doilea sex(!!!), voi încerca să lămuresc cum stă treaba și cu psihanaliza, și cu „arta pornografică”!

Pentru început, a nu se confunda psihanaliza cu psihopatia! Dacă psihanaliza a influențat cu succes literatura, teatrul și cinematografia oferind explicații referitoare la evoluția civilizației, artei, inclusiv dinamica societății, cu psihopatia este cu totul altceva. Psihopatia, numită și isterie în secolul al XIX-lea se manifesta prin simptome somatice (paralizii, leșinuri, dureri) fără legătură cu o suferință fizică reală. Era un termen atotcuprinzător aplicat tinerelor care-și revendicau independența, motiv suficient să fie etichetate ca indecente și nebune.

Freud credea că femeile se nasc imorale și trebuie îndrumate de bărbați. Psihologia femeii reprezenta un „continent întunecat” care putea duce fie la frigiditate, fie la isterie.  Alăturând psihanaliza pornografiei, numitorul comun conduce la studiul fantasmelor. Ce sunt fantasmele? Oxigenul vieții psihice, indiferent că vorbim de bărbați ori femei. Fantasma este un răspuns la o interdicție – interioară sau culturală – care se manifestă diferit la cele două sexe. Dacă la femei visările oferă libertatea de a simți, de a conștientiza sentimentele, ducând la o „ars amandi” fizică, intelectuală și spirituală, fantasmele bărbaților duc inevitabil la pornografie. Pornografia care inoculează ideea că degradarea și transformarea femeii în obiect sexual este inacceptabilă,  scandează jumătatea masculină a opiniei publice, mijind convingător ochii!

Atenție, domnilor! Studiile de specialitate au arătat că pornografia este asociată cu suferința, îndeosebi cea de ordin psihic. Dacă se spune că femeile sunt adeptele psihanalizei și bărbații ai pornografiei, atrag atenția că și bărbații au început să folosească terapia psihanalitică, mai ales cei trecuți de pragul vârstei de patruzeci de ani. Ajungând la mijlocul vieții, ei observă că nu mai au aceeași rezistență: se cam termină cu proverbiala putere a mușchilor, se scurtează maratoanele din dormitor. Asta naște o înfricoșare care îi poate pune pe bărbați în dilemă: să „evadeze” cu ajutorul unui film porno, să ia o Viagra ori să-și mărturisească și să accepte vulnerabilitățile inevitabile provocate de trecerea timpului?

 

LUCIA CRISTINA ROTARU

 

Sursa foto: Observatorul Prahovean

 

O ZI, DOUĂ…NOUĂZECI ȘI NOUĂ

tumblr_n6p1leaCf41qz6gl2o1_1280

 

„Amanții mei sunt cărțile-nțelepte,

Amanții mei sunt vechii autori.

Cu ei ades am împărțit orgia

Din asfințitul serii până-n zori.

Amanți sublimi, visare, poezie…” Agatha Grigorescu Bacovia

 

Orice femeie a fost iubită: o zi, doua, nouăzeci și nouă, după care a devenit soție. Literar vorbind, asta echivalează cu trecerea bruscă de la romantism la realism. A mai trecut o zi, două, nouăzeci și nouă și a aflat că trebuie să abandoneze visele, emoția, uneori și speranța în favoarea unor chestiuni mult mai practice: cum să frământe cel mai pufos cozonac, care este cea mai bună marcă de detergenți sau să devină specialistă în puericultură. El este bucuros – are o soție care îl iubește, îl răsfață, o voce de clopoțel îl strigă „tati”. Este mândru și plin de responsabilități, dar parcă ceva îl îngrijorează. Mai trece un an, mai trec cinci ani, ea s-a „eficientizat”: fuga la serviciu, fuga pe la piață în drum spre casă, viața ei s-a robotizat, este un mecanism perfect adaptat la nevoile familiei. El – încruntat, nemulțumit, plictisit, stresat, plin de reproșuri. Și toate astea o zi, două, nouăzeci și nouă, uneori o viață. Aceasta este povestea multor femei care au fost iubite, au devenit soții devotate care nu mai  așteaptă și nu vor primi flori, recunoștință, apreciere. Inima lor pare să fi  devenit  o grădină devastată.

Da, orice femeie căsătorită cu un bărbat autosuficient, egoist și înfumurat ar trebui să fie amantă. Pentru majoritatea bărbaților a avea o amantă este ceva obișnuit, se zâmbește înțelegător și se trece mai departe. Sunt rare divorțurile  în care un bărbat este acuzat de infidelitate. Invers… Unde este aici moralitatea? Egalitatea în drepturi? Câți bărbați sunt arătați cu degetul și categorisiți drept…curvari? Discutăm la nesfârșit despre emanciparea femeii  care – în realitate – trebuie să respecte legi morale instituite, dar nerespectate de bărbați?!

Da, și dacă se întâmplă să vină ziua în care ea, fosta iubită ajunsă soție, observă că a venit primăvara, cerul este albastru, revede o fotografie, citește un vers,  ascultă o melodie din vremurile în care fiorii dragostei încă nu fuseseră înlocuiți de gheara înghețată a prezentului? Când atitudinea ingrată și dureroasă a celui de-alături nu mai amintește cu nimic de exuberanța și pasiunea cu care începuse totul?

Într-un pasaj extrem de revelator din „Dragostea în vremea holerei”, Gabriel Garcia Marquez spunea așa: „Numai ele știau ce grea povară era bărbatul pe care-l iubeau cu patimă și care poate că le iubea și el, dar de care trebuiau să aibă grijă ca de un copil până la ultimul suspin (…). Și totuși,când îl vedeau ieșind din casă, le cuprindea spaima că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Asta era viața. Dragostea, dacă exista, era cu totul altceva: altă viață.”

Altă viață? O viață în care ea să îndrăznească să fie ea însăși? Dar viața prezentă, unica viață în care ne mulțumim doar cu bucurii mărunte printre necazuri și fire de păr care încep să albească? Se numește cumva virtute? Eu o numesc lașitate. Suntem blânde, înțelegătoare, rezistente la efort  și tăcute. Se numește cumva modestie? Eu o numesc renunțare. Renunțăm la vise, așteptări, pasiune. Se numește înțelepciune? Eu o numesc sacrificiu.

Sacrificăm tot ce suntem, tot ce avem: tinerețe, bucurie, încredere, optimism, speranță. Zăvorâm ușile inimii, ferestrele spiritului nostru pentru a trăi onest, în siguranța unui cămin, a unei familii. Uneori, din păcate doar uneori, vine ziua când trebuie să ne răspundem la propriile întrebări, ziua în care trebuie sa fii sinceră cu tine însăți. Există situații în care un bărbat și o femeie să conviețuiască în mod cinstit, „să joace cu cărțile pe masă”, să se regăsească în aceleași preocupări, cu aceeași pasiune și exaltare ca la începuturi? Va veni vreodată timpul în care gândurile, aspirațiile, dorințele ținute prizoniere o viață întreagă să fie auzite? Și nu doar auzite, ci trăite?

 

LUCIA CRISTINA ROTARU

(Replică la articolul „Amantă pentru o zi”)

 

 

 

Sursa foto: Musings of an Inappropriate Woman – Tumblr