ATRACȚIA POLILOR…

81b442e8291c28a4ad7b50d124503e5a1

 

(Replică la articolul „Trezirea la realitate” – Colțul misoginului)

Nu știu cum reușesc unii bărbați să revină obsesiv asupra unei teme pe care deja credeam că am lamurit-o în ultimii o sută de ani și în cele aproximativ 50 de articole bine argumentate, însă insuficient de tranșante, pare-se. Azi voi renunța la tonul neutru, la generalizări, voi explica (cât vă mai place să primiți explicații!) de ce scriu ca o misandră, dar nu simt, nici nu acționez în consecință. Dintotdeauna, eu m-am simțit în primul rând om, apoi femeie. „Aroganța” de a mă crede „om” s-a tradus în dorința de a înțelege misterul care ne face diferiți, într-o relație de „rudenie” apriorică cu femeile, dar și cu bărbații. Eroare! Femeile au înțeles asta ca pe o trădare, bărbații m-au privit ca pe un camarad…incomod.

Anii „de glorie” ai tinereții nu m-au făcut să cred că sunt îndreptățită să manipulez tot universul masculin, ci să cunosc, să înțeleg, să mă bucur de ceea ce ne face diferiți. Am cunoscut bărbați care m-au învățat despre tot ce are omenirea valoros, dar și mitocani  stilați, greu de diferențiat la vârsta la care o femeie este dornică de atenție. A fost nevoie de timp și lacrimi să înțeleg că și bărbații trebuie sa fie oameni, înainte de a fi masculi. Că un bărbat adevărat va ști ce să ofere într-un mod subtil și te va sprijini firesc, fără să te trateze cu superioritate…falică. Puțini bărbați am cunoscut, care să fie mândri de mintea si reușitele femeilor de lângă ei, oferindu-le libertatea de exprimare și puterea de a decide.

Marile romane de dragoste „la modă” abundă în masculi al căror unic scop este să „salveze” (de ele însele!) femeile, să le învețe cum să gândească și cum să-i trateze. Nu era necesar să citim „50 Shades of Gray” sau „Lolita” ca să aflăm cum ne privesc și ce așteaptă bărbații de la noi: în primul rând supunere, apoi admirație și fidelitate necondiționate și nefiltrate de vreun neuron – că de asta nu-i nevoie, chiar dăunează!

Bărbați frustrați de succesul femeilor, enervați și lezați de atenția pe care o primesc femeile, îi găsești la orice oră, la orice colț de stradă. Sunt convinsă că există explicații psihologice savante, pe care prefer să le ignor, să reduc totul la suficiență și lipsă de bun-simț. Acel bun-simț care sesizează diferența între noapte și zi, între empatie și ostilitate.

Din păcate, este nevoie de timp și dezamăgiri pentru a înțelege „lecțiile” despre bărbați și femei. Fetele visează la „băieții duri”, cuceritorii de profesie, în timp ce femeile au aflat că altele sunt criteriile alegerilor. Când o femeie a înțeles că nici freza, nici contul lui din bancă nu prezintă relevanță, ci modul de a comunica, poate spera că este pe drumul cel bun. Vine o zi când o conversație sinceră valorează mai mult decât orice manifestare de bravură masculină a unui tip „cool”.  Când nu mai contează (ca la 20 de ani!)cine ia inițiativa.  Un bărbat care știe să asculte, cu care o femeie poate rezona, va șterge tumultul poveștilor adolescentine demult uitate, va deschide o ușă către o lume în care nu există dorințe de superioritate, mai senină, mai bogată: aceea a încrederii.

Bărbați și femei, cu toții suntem niște magneți ai vieții. Atragem oameni, trăiri şi declanșăm întâmplări care se armonizează cu gândurile și firea noastră. Lumea ar fi mai bună dacă, de mici, am învăța că diferența de sex este un dar, că undeva omul potrivit există…omul fără de care, chiar și cu toată lumea alături,  te vei simți singură.

 

LUCIA CRISTINA ROTARU

 

Sursa foto: MAESTROVIEJO

Anunțuri

MĂȘTILE LUI DUMNEZEU

21371035_1541225982606112_587888408262290484_n

 

(Replică la articolul „Unică și irepetabilă” – Colțul misoginului)

 

 

Într-o lume în care ateismul a pătruns insidios, a pus stăpânire pe toate compartimentele sociale ori culturale, rar mai vezi câte o băbuță  pioasă, plecându-se umilă în fața unei icoane. Așa cum niciun bărbat respectabil, misogin prin vorbe, sensibil  prin gânduri, războinic prin fapte (că de, nu se stie niciodată!) nu o va face în fața divinității feminine.

Când îți pui întrebarea „La ce este bună credința?” deja ai pierdut-o. La fel cum „La ce sunt bune femeile?”  va dezvălui neîncrederea în femei, uscăciunea inimii, amărăciunea blazării, anticiparea vidului.

Divinitatea nu se întreabă dacă face bine, dacă face rău. Divinitatea dă naștere, creează, oferă.  Într-o lume dominată și șlefuită de bărbați, femeia, ca orice zeitate înțeleaptă sesizează scopurile și valorile universale, fără să ignore nebuloasa, confuzia și violența impuse de raționamentele masculine. Exigențelor masculine li se răspunde prompt, așteptările constând în bărbați „umanizați” și responsabili, dar nu blegi, nici infirmi emoționali. Nu ne-am decis  încă asupra profunzimii bărbătești, pentru că încă nu am întâlnit o femeie care să se căsătorească  doar pentru faptul că alesul are picioare lungi și buze senzuale.

Femeia, unică și irepetabilă, acționează cu discernământ și echilibrează o balanță mereu în pericol. Acolo unde un bărbat nu va observa decât nesiguranță și compromis, există un nucleu intangibil de curaj, incredibilă forță și pace interioară. Cu fiecare nouă zi, o femeie trebuie să se elibereze de nemulțumiri, frustrări, durere, neputință, teama de trădare. Dacă bărbatii nu vor observa decăt preocuparile superflue, fardul și lungimea tocurilor, vor ironiza, vor lua în derizoriu, fără să știe că a primi ceea ce femeia oferă înseamnă cu totul altceva decât a accepta.

De-a lungul veacurilor, femeile au fost nevoite să se cenzureze, să-și reprime unicitatea, manifestările inteligenței și modul de acționare. Crescute în imperiul patriarhal, femeile s-au fragmentat, au devenit „unelte” la „casa omului”, și-au refulat timbrul personal, negându-și  adevărata esență și oferind imagini false.

Multe li se pot reproșa femeilor… cu un singur lucru pot declara că sunt de acord: devin prea entuziaste pentru mai nimic și apoi se căsătoresc cu el.

Poate nu ne puteți numi unice (vi s-ar desumfla…ego-ul!)dar noi suntem una cu pământul și luna, cu marea și stelele, suntem partea mistică a lumii, eternul semn de întrebare.  Uterul femeii  poartă stigmatul milenar, dar este moștenirea lumii, izvorul ancestral al vieții.

Suntem unice și irepetabile, mereu în căutarea cuiva, la fel de unic și irepetabil, care să aibă același foc în privire și inimă.  Asta facem în această viață: căutăm, jinduim, ne întrebăm dacă îl vom găsi pe celălalt, unicul, traversând vămi înșelătoare și dureroase, plătind anticipat în căutarea revelației iubirii.

„Bărbatul şi femeia se caută în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti. Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte o singură femeie din milioanele de femei. Unul singur şi una singură!”(„Adam și Eva”, Liviu Rebreanu)

 

Lucia Cristina Rotaru

 

 

Sursa foto: Pinterest

 

CEA MAI FRUMOASĂ ȚARĂ ESTE PATRIA

12_29397700

 

Exista momente când și cuvintele, și tăcerea dor la fel de tare. Cuvintele nu își mai îndeplinesc menirea, nu mai au forță și ecou, tacerea apasă și tot ce-ți rămâne este un oftat adânc și decisiv: este timpul să acționezi.

O glumă foarte gustată de misogini este aceea că atunci când femeile plâng, omenirea evoluează.  Superficială încercare de a explica lacrimile femeii. Da, femeia plânge, plânge mult. Dar vine ziua când lacrimile seacă, femeia ia decizii și acționează.

Pe parcursul istoriei, reprezentantele înaltei societăți dar și soțiile domnitorilor au fost alături de soții lor când aceștia se confruntau cu situații politice dificile: la români „nu e nici un colț de taină unde să se ascundă, sfioase, femeile. Dimpotrivă, Doamna se amestecă în toate și, când Domnul cade, ea e gata să joace rolul său.” (Nicolae Iorga)  Își mai amintește cineva de tânăra care în 1989 flutura un steag tricolor, fără stemă, pe acoperișul Comitetului Central? Se numea Gabriela Nanuș și avea atunci doar 17 ani.  Ca și în vremurile de demult, femeile sunt aici și acum,  prezente în viața cetății.

În orice perioadă tulbure a istoriei, în războaie și dictaturi, femeile au avut cel mai mult de suferit.  Pentru că misiunea femeii este să apere familia, să o țină laolaltă. Pentru că ele sunt soții, fiice și, mai ales, mame. Pentru că femeia tresare când aude cuvinte precum: viață, familie, dor. Pentru că femeia iubește pacea, liniștea, adevărul. Pentru că femeilor le pasă. Știați că primul premiu Nobel pentru pace a fost acordat unei femei,  baroneasa Bertha Sophie Felicita von Suttner, cea care l-a convins pe creatorul dinamitei, Alfred Nobel, să includă și un premiu pentru pace în testamentul său?

Când pe scaunul justiției tronează nedreptatea , când ziua de mâine pare îndepărtată și sub semnul incertitudinii, femeile își oțelesc inimile și luptă pentru libertate, pentru schimbare. Schimbarea s-a produs în 1989. Dar a fost nevoie de 26 de ani pentru ca această schimbare să se petreacă la nivel de individ, să se propage la nivelul societății. Prețul? Îl știm cu toții, l-am plătit. Dar copiii noștri? Ce lăsăm copiilor noștri? O viață demnă, departe de minciună și lașitate, curajul de a visa si fericirea de a-ți vedea visele împlinite.  Pentru că există un timp pentru a tăcea și un timp pentru a vorbi, haideți să le oferim copiilor noștri o patrie: „Patria e aducerea-aminte de zilele copilăriei… coliba părintească cu copacul cel mare din pragul uşii, dragostea mamei… plăsmuirile nevinovate ale inimii noastre… locul unde am iubit şi am fost iubiţi…” (Alecu Russo).

 

LUCIA CRISTINA ROTARU

 

Sursa foto: Actualitatea Romaneasca

 

SUBCONȘTIENTUL ȘI MAI MULȚI…INCONȘTIENȚI

 

 

manstress

 

Citind articolul „Psihanaliză și pornografie”, după câteva minute de stupoare și firească perplexitate, gândul m-a dus la …capră și la varză! Urmat rapid de tradiționalul „ce-are pistolul cu…prefectura”? Cu înțelepciunea și calmitatea tipică reprezentantelor celui de-al doilea sex(!!!), voi încerca să lămuresc cum stă treaba și cu psihanaliza, și cu „arta pornografică”!

Pentru început, a nu se confunda psihanaliza cu psihopatia! Dacă psihanaliza a influențat cu succes literatura, teatrul și cinematografia oferind explicații referitoare la evoluția civilizației, artei, inclusiv dinamica societății, cu psihopatia este cu totul altceva. Psihopatia, numită și isterie în secolul al XIX-lea se manifesta prin simptome somatice (paralizii, leșinuri, dureri) fără legătură cu o suferință fizică reală. Era un termen atotcuprinzător aplicat tinerelor care-și revendicau independența, motiv suficient să fie etichetate ca indecente și nebune.

Freud credea că femeile se nasc imorale și trebuie îndrumate de bărbați. Psihologia femeii reprezenta un „continent întunecat” care putea duce fie la frigiditate, fie la isterie.  Alăturând psihanaliza pornografiei, numitorul comun conduce la studiul fantasmelor. Ce sunt fantasmele? Oxigenul vieții psihice, indiferent că vorbim de bărbați ori femei. Fantasma este un răspuns la o interdicție – interioară sau culturală – care se manifestă diferit la cele două sexe. Dacă la femei visările oferă libertatea de a simți, de a conștientiza sentimentele, ducând la o „ars amandi” fizică, intelectuală și spirituală, fantasmele bărbaților duc inevitabil la pornografie. Pornografia care inoculează ideea că degradarea și transformarea femeii în obiect sexual este inacceptabilă,  scandează jumătatea masculină a opiniei publice, mijind convingător ochii!

Atenție, domnilor! Studiile de specialitate au arătat că pornografia este asociată cu suferința, îndeosebi cea de ordin psihic. Dacă se spune că femeile sunt adeptele psihanalizei și bărbații ai pornografiei, atrag atenția că și bărbații au început să folosească terapia psihanalitică, mai ales cei trecuți de pragul vârstei de patruzeci de ani. Ajungând la mijlocul vieții, ei observă că nu mai au aceeași rezistență: se cam termină cu proverbiala putere a mușchilor, se scurtează maratoanele din dormitor. Asta naște o înfricoșare care îi poate pune pe bărbați în dilemă: să „evadeze” cu ajutorul unui film porno, să ia o Viagra ori să-și mărturisească și să accepte vulnerabilitățile inevitabile provocate de trecerea timpului?

 

LUCIA CRISTINA ROTARU

 

Sursa foto: Observatorul Prahovean

 

O ZI, DOUĂ…NOUĂZECI ȘI NOUĂ

tumblr_n6p1leaCf41qz6gl2o1_1280

 

„Amanții mei sunt cărțile-nțelepte,

Amanții mei sunt vechii autori.

Cu ei ades am împărțit orgia

Din asfințitul serii până-n zori.

Amanți sublimi, visare, poezie…” Agatha Grigorescu Bacovia

 

Orice femeie a fost iubită: o zi, doua, nouăzeci și nouă, după care a devenit soție. Literar vorbind, asta echivalează cu trecerea bruscă de la romantism la realism. A mai trecut o zi, două, nouăzeci și nouă și a aflat că trebuie să abandoneze visele, emoția, uneori și speranța în favoarea unor chestiuni mult mai practice: cum să frământe cel mai pufos cozonac, care este cea mai bună marcă de detergenți sau să devină specialistă în puericultură. El este bucuros – are o soție care îl iubește, îl răsfață, o voce de clopoțel îl strigă „tati”. Este mândru și plin de responsabilități, dar parcă ceva îl îngrijorează. Mai trece un an, mai trec cinci ani, ea s-a „eficientizat”: fuga la serviciu, fuga pe la piață în drum spre casă, viața ei s-a robotizat, este un mecanism perfect adaptat la nevoile familiei. El – încruntat, nemulțumit, plictisit, stresat, plin de reproșuri. Și toate astea o zi, două, nouăzeci și nouă, uneori o viață. Aceasta este povestea multor femei care au fost iubite, au devenit soții devotate care nu mai  așteaptă și nu vor primi flori, recunoștință, apreciere. Inima lor pare să fi  devenit  o grădină devastată.

Da, orice femeie căsătorită cu un bărbat autosuficient, egoist și înfumurat ar trebui să fie amantă. Pentru majoritatea bărbaților a avea o amantă este ceva obișnuit, se zâmbește înțelegător și se trece mai departe. Sunt rare divorțurile  în care un bărbat este acuzat de infidelitate. Invers… Unde este aici moralitatea? Egalitatea în drepturi? Câți bărbați sunt arătați cu degetul și categorisiți drept…curvari? Discutăm la nesfârșit despre emanciparea femeii  care – în realitate – trebuie să respecte legi morale instituite, dar nerespectate de bărbați?!

Da, și dacă se întâmplă să vină ziua în care ea, fosta iubită ajunsă soție, observă că a venit primăvara, cerul este albastru, revede o fotografie, citește un vers,  ascultă o melodie din vremurile în care fiorii dragostei încă nu fuseseră înlocuiți de gheara înghețată a prezentului? Când atitudinea ingrată și dureroasă a celui de-alături nu mai amintește cu nimic de exuberanța și pasiunea cu care începuse totul?

Într-un pasaj extrem de revelator din „Dragostea în vremea holerei”, Gabriel Garcia Marquez spunea așa: „Numai ele știau ce grea povară era bărbatul pe care-l iubeau cu patimă și care poate că le iubea și el, dar de care trebuiau să aibă grijă ca de un copil până la ultimul suspin (…). Și totuși,când îl vedeau ieșind din casă, le cuprindea spaima că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Asta era viața. Dragostea, dacă exista, era cu totul altceva: altă viață.”

Altă viață? O viață în care ea să îndrăznească să fie ea însăși? Dar viața prezentă, unica viață în care ne mulțumim doar cu bucurii mărunte printre necazuri și fire de păr care încep să albească? Se numește cumva virtute? Eu o numesc lașitate. Suntem blânde, înțelegătoare, rezistente la efort  și tăcute. Se numește cumva modestie? Eu o numesc renunțare. Renunțăm la vise, așteptări, pasiune. Se numește înțelepciune? Eu o numesc sacrificiu.

Sacrificăm tot ce suntem, tot ce avem: tinerețe, bucurie, încredere, optimism, speranță. Zăvorâm ușile inimii, ferestrele spiritului nostru pentru a trăi onest, în siguranța unui cămin, a unei familii. Uneori, din păcate doar uneori, vine ziua când trebuie să ne răspundem la propriile întrebări, ziua în care trebuie sa fii sinceră cu tine însăți. Există situații în care un bărbat și o femeie să conviețuiască în mod cinstit, „să joace cu cărțile pe masă”, să se regăsească în aceleași preocupări, cu aceeași pasiune și exaltare ca la începuturi? Va veni vreodată timpul în care gândurile, aspirațiile, dorințele ținute prizoniere o viață întreagă să fie auzite? Și nu doar auzite, ci trăite?

 

LUCIA CRISTINA ROTARU

(Replică la articolul „Amantă pentru o zi”)

 

 

 

Sursa foto: Musings of an Inappropriate Woman – Tumblr

DAR…UNDE SUNT FEMEILE DE-ODINIOARĂ?

dscn1736

 

Postfeminismul, termen propus de mass-media anilor ’80, este strâns legat de postmodernism, care consideră că în dihotomia masculin-feminin, al doilea termen este inferior primului. Consecința acestei atitudini este manifestarea unei tendințe de asimilare, propunându-se un feminism „misogin”, care va disprețui comportamentul feminin, alegând asemănarea cu masculinul, considerat valoros, superior.

         Principiile postmodernismului cer să ne adaptăm la schimbările rapide de ritm ale societății, la un mod de existență definit de mall, t.v., calculator,în care individul devine doar un consumator al realității, însușindu-și modele sau pseudo-modele care i se impun prin mass-media lobotomizantă. Pendulăm derutați între lumi „post-”: postmodernitate, postfeminism, postcolonialism, postadevăr, postumanism.

Alain Touraine, în cartea „Lumea femeilor”, carte pe care însuși autorul ar fi vrut s-o numească „Timpul femeilor” aduce în discuție globalizarea care redefinește noțiunile de minoritate, multiculturalism și recunoaștere, ca premise ale intrării într-o lume postsocială, în care postfeminismul anunță o societate a femeilor: „Suntem deja intrați într-o societate a femeilor. Iată de ce cercetările despre femei reprezintă cea mai eficientă cheie de acces la un nou model de sociologie.”„

Într-una dintre definiţiile sale, feminismul este o reacţie defensivă şi ofensivă faţă de misoginism şi sexism. Feminismul postmodern, care este o abordare a feminismului în care sunt incorporate teoria postmodernistă și poststructuralistă, se străduiește să dea impresia că egalitatea dintre sexe a fost cucerită și că acum feministele se pot relaxa, concentrându-se pe altceva, cum ar fi: „Cine deține telecomanda?”

Și pentru că extremele îmi repugnă, suspectez că postfeminismul este o trădare a femismului. Emanciparea feminină nu trebuie să nege categoric tradițiile, este suficient să schimbe atitudini. Primul status pe care ți-l oferă societatea este acela de bărbat sau femeie, făcând asociația cu un anumit comportament, numit de sociologi „rol de gen”. Mentalul colectiv deja asociază femeia ca o posibilă victimă, neajutorată în fața unei lumi aparent masculine. Dar ignoră faptul că emanciparea le-a permis femeilor să poarte pantaloni, să facă armata, să piloteze avioane, în timp ce extrem de rar se va vedea un bărbat care a ajuns secretară, infirmieră ori învățătoare, domenii aparținând prin tradiție femeilor.

De multe ori, femeile, ca și soldații, asimilează cunoștințe superficiale, dar trainice. Ambele categorii acționează pe baza unor cunoștințe de bază, care le-au fost transmise, înainte ca în mintea lor aceste informații să se sprijine pe principii. Femeile, soldați bine camuflați, transformă totul într-un război , fără să accepte că bărbații au locul lor în lume, fiecare îndeplinind  mai bine ori mai rău, un rol esențial.

În postfeminism, feminismul capătă o conotație negativă. Bărbații sunt puși laolaltă într-o oală, uitând în „vâltoarea luptei” că există și bărbați sensibili, de la funcționarul oarecare la intelectualul rafinat. Feminismul astfel perceput poate deveni un alibi perfect pentru agresivitatea pasivă. O cunosc și bărbații, dar femeile au făcut din asta o artă. Disprețul, negarea, subminarea stimei de sine, ignorarea sunt manifestări rafinate ale agresivității feminine.

Cele mai distrugătoare arme ale femeilor sunt  critica, cicăleala și comparațiile. Oricâtă dreptate credem că am avea, critica înseamnă respingere și disprețuire. Da, avem așteptări, dorințe, dar a face presiuni asupra celuilalt, a impune, a pretinde, a dicta  nu are nimic în comun cu idea de feminitate, de egalitate în cuplu. Refuz o discuție despre postfeminism din care dispare… „feminismul”.

Revenind la literatură…în timp ce marii rivali Tolstoi și Dostoievski nu s-au întâlnit niciodată, nevestele lor își vorbeau, se sprijineau una pe cealaltă, amândouă devenind editori și contribuind, fără îndoială, prin devotament și susținere la nașterea unor capodopere. Umbre și lumini, Ana  Dostoievski și Sofia Tolstoi și-au dedicate viețile artei săvârșite de soții lor. Vi le-ați putea imagina…postfeministe?

 

LUCIA CRISTINA ROTARU

 

Sursa foto: Răsunetul

ARSURI DE VARĂ

Ce-a-patit-un-barbat-dupa-ce-a-adormit-cu-telefonul-pe-piept-la-plaja-4

 

Dacă un misogin mizantrop și răuvoitor (ceea ce este un truism, firește!) vede vacanța dorită, visată, plănuită cu nerăbdare și bucurie ca pe o femeie care aduce doar frustrare, dezamăgire și așteptări înșelate, merită nu un job stresant și ultrasolicitant, merită chiar două joburi (eventual în perioada de concediu legal să se angajeze la un fast-food, unde odata cu transpirația, probabil va mai elimina și ceva toxine produse de un „ego” supradimensionat).

Dacă un bărbat ajunge să se teamă de vacanțe/femei, căutând fel de fel de argumente, iată cum se poate dărâma un rechizitoriu…tras de păr! Vacanța (a se citi „femeia”!) – fie în locuri exotice, fie în liniștea unui colț uitat de lume îți poate oferi cele mai plăcute surprize, bucurii sau clipe de liniște. Asta cu condiția să îți dorești, să intri în vacantă cu inima deschisă, plin de entuziasm și nerăbdare. Dacă îți dorești confort și servicii suplimentare în locul ales să-ți petreci vacanța, da, va trebui să plătești în plus. Tot plată s-ar numi și puțină atenție, un dram de romantism oferit unei femei? Dar când tot ce poate el oferi este o mină obosită, sceptică, plictisită…și vacanța și cea de alături vor căpăta un gust sălciu. O vacanță poate fi asemănată unei femei, atâta vreme cât alegi modalitatea sigură prin care ai să greșești: siguranța că o poți controla!

Până la venirea vacanței, chiar gândul de libertate, de trăiri intense și plăcute „încarcă bateriile”… Așteptarea, planurile, pregătirea bagajelor înseamnă anticiparea unor stări de bine.  Vacanțele, ca și femeile așteaptă oameni dornici de viață, care știu să trăiască din plin, cu plăcere și voluptate. Împărtășindu-mi nedumerirea, Octavian Paler nota: „Dar nici azi nu pricep cum poate fi cineva mizantrop sub un soare arzator, pe o plaja. Probabil adevarata nefericire nu e sa nu fii iubit, ci sa nu poti iubi.”

Un mizantrop onest și un misogin veritabil ar  trebui să știe când e momentul să renunțe …la falsele așteptări, la repetiții imaginare care, devenind realități nu ar face decât să-i confirme ideile. Ce bucurii ale verii, ale vacanței, ale unei relații poate avea un bărbat care, dacă nu face alergie la o înțepătură de țânțar, este în pericol oricând să facă alergie la el însuși? Atenție, domnilor: vacanța, ca și femeia, poate cauza arsuri grave la prețuri extrem de costisitoare!

Refuz să cred în existența atâtor „calități” adunate în aceeași persoană: un mizantrop misogin trebuie să fie doar un vânător care a ratat „prada” și a răcit în timpul unei vacanțe cu zile ploioase, la țară. Asta…până la următoarea vacanță!

„Mizantrop şi misogin,

augmentare, augmentin

tot un drac ce nu mi-e drag

lacrimă într-un şirag…” (Boris Marian Mehr)

 

LUCIA CRISTINA ROTARU

 

Sursa foto:  Revista Teo

(Replică la articolul „Vacanța e ca femeia”)