O ZI, DOUĂ…NOUĂZECI ȘI NOUĂ

tumblr_n6p1leaCf41qz6gl2o1_1280

 

„Amanții mei sunt cărțile-nțelepte,

Amanții mei sunt vechii autori.

Cu ei ades am împărțit orgia

Din asfințitul serii până-n zori.

Amanți sublimi, visare, poezie…” Agatha Grigorescu Bacovia

 

Orice femeie a fost iubită: o zi, doua, nouăzeci și nouă, după care a devenit soție. Literar vorbind, asta echivalează cu trecerea bruscă de la romantism la realism. A mai trecut o zi, două, nouăzeci și nouă și a aflat că trebuie să abandoneze visele, emoția, uneori și speranța în favoarea unor chestiuni mult mai practice: cum să frământe cel mai pufos cozonac, care este cea mai bună marcă de detergenți sau să devină specialistă în puericultură. El este bucuros – are o soție care îl iubește, îl răsfață, o voce de clopoțel îl strigă „tati”. Este mândru și plin de responsabilități, dar parcă ceva îl îngrijorează. Mai trece un an, mai trec cinci ani, ea s-a „eficientizat”: fuga la serviciu, fuga pe la piață în drum spre casă, viața ei s-a robotizat, este un mecanism perfect adaptat la nevoile familiei. El – încruntat, nemulțumit, plictisit, stresat, plin de reproșuri. Și toate astea o zi, două, nouăzeci și nouă, uneori o viață. Aceasta este povestea multor femei care au fost iubite, au devenit soții devotate care nu mai  așteaptă și nu vor primi flori, recunoștință, apreciere. Inima lor pare să fi  devenit  o grădină devastată.

Da, orice femeie căsătorită cu un bărbat autosuficient, egoist și înfumurat ar trebui să fie amantă. Pentru majoritatea bărbaților a avea o amantă este ceva obișnuit, se zâmbește înțelegător și se trece mai departe. Sunt rare divorțurile  în care un bărbat este acuzat de infidelitate. Invers… Unde este aici moralitatea? Egalitatea în drepturi? Câți bărbați sunt arătați cu degetul și categorisiți drept…curvari? Discutăm la nesfârșit despre emanciparea femeii  care – în realitate – trebuie să respecte legi morale instituite, dar nerespectate de bărbați?!

Da, și dacă se întâmplă să vină ziua în care ea, fosta iubită ajunsă soție, observă că a venit primăvara, cerul este albastru, revede o fotografie, citește un vers,  ascultă o melodie din vremurile în care fiorii dragostei încă nu fuseseră înlocuiți de gheara înghețată a prezentului? Când atitudinea ingrată și dureroasă a celui de-alături nu mai amintește cu nimic de exuberanța și pasiunea cu care începuse totul?

Într-un pasaj extrem de revelator din „Dragostea în vremea holerei”, Gabriel Garcia Marquez spunea așa: „Numai ele știau ce grea povară era bărbatul pe care-l iubeau cu patimă și care poate că le iubea și el, dar de care trebuiau să aibă grijă ca de un copil până la ultimul suspin (…). Și totuși,când îl vedeau ieșind din casă, le cuprindea spaima că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Asta era viața. Dragostea, dacă exista, era cu totul altceva: altă viață.”

Altă viață? O viață în care ea să îndrăznească să fie ea însăși? Dar viața prezentă, unica viață în care ne mulțumim doar cu bucurii mărunte printre necazuri și fire de păr care încep să albească? Se numește cumva virtute? Eu o numesc lașitate. Suntem blânde, înțelegătoare, rezistente la efort  și tăcute. Se numește cumva modestie? Eu o numesc renunțare. Renunțăm la vise, așteptări, pasiune. Se numește înțelepciune? Eu o numesc sacrificiu.

Sacrificăm tot ce suntem, tot ce avem: tinerețe, bucurie, încredere, optimism, speranță. Zăvorâm ușile inimii, ferestrele spiritului nostru pentru a trăi onest, în siguranța unui cămin, a unei familii. Uneori, din păcate doar uneori, vine ziua când trebuie să ne răspundem la propriile întrebări, ziua în care trebuie sa fii sinceră cu tine însăți. Există situații în care un bărbat și o femeie să conviețuiască în mod cinstit, „să joace cu cărțile pe masă”, să se regăsească în aceleași preocupări, cu aceeași pasiune și exaltare ca la începuturi? Va veni vreodată timpul în care gândurile, aspirațiile, dorințele ținute prizoniere o viață întreagă să fie auzite? Și nu doar auzite, ci trăite?

 

LUCIA CRISTINA ROTARU

(Replică la articolul „Amantă pentru o zi”)

 

 

 

Sursa foto: Musings of an Inappropriate Woman – Tumblr

DAR…UNDE SUNT FEMEILE DE-ODINIOARĂ?

dscn1736

 

Postfeminismul, termen propus de mass-media anilor ’80, este strâns legat de postmodernism, care consideră că în dihotomia masculin-feminin, al doilea termen este inferior primului. Consecința acestei atitudini este manifestarea unei tendințe de asimilare, propunându-se un feminism „misogin”, care va disprețui comportamentul feminin, alegând asemănarea cu masculinul, considerat valoros, superior.

         Principiile postmodernismului cer să ne adaptăm la schimbările rapide de ritm ale societății, la un mod de existență definit de mall, t.v., calculator,în care individul devine doar un consumator al realității, însușindu-și modele sau pseudo-modele care i se impun prin mass-media lobotomizantă. Pendulăm derutați între lumi „post-”: postmodernitate, postfeminism, postcolonialism, postadevăr, postumanism.

Alain Touraine, în cartea „Lumea femeilor”, carte pe care însuși autorul ar fi vrut s-o numească „Timpul femeilor” aduce în discuție globalizarea care redefinește noțiunile de minoritate, multiculturalism și recunoaștere, ca premise ale intrării într-o lume postsocială, în care postfeminismul anunță o societate a femeilor: „Suntem deja intrați într-o societate a femeilor. Iată de ce cercetările despre femei reprezintă cea mai eficientă cheie de acces la un nou model de sociologie.”„

Într-una dintre definiţiile sale, feminismul este o reacţie defensivă şi ofensivă faţă de misoginism şi sexism. Feminismul postmodern, care este o abordare a feminismului în care sunt incorporate teoria postmodernistă și poststructuralistă, se străduiește să dea impresia că egalitatea dintre sexe a fost cucerită și că acum feministele se pot relaxa, concentrându-se pe altceva, cum ar fi: „Cine deține telecomanda?”

Și pentru că extremele îmi repugnă, suspectez că postfeminismul este o trădare a femismului. Emanciparea feminină nu trebuie să nege categoric tradițiile, este suficient să schimbe atitudini. Primul status pe care ți-l oferă societatea este acela de bărbat sau femeie, făcând asociația cu un anumit comportament, numit de sociologi „rol de gen”. Mentalul colectiv deja asociază femeia ca o posibilă victimă, neajutorată în fața unei lumi aparent masculine. Dar ignoră faptul că emanciparea le-a permis femeilor să poarte pantaloni, să facă armata, să piloteze avioane, în timp ce extrem de rar se va vedea un bărbat care a ajuns secretară, infirmieră ori învățătoare, domenii aparținând prin tradiție femeilor.

De multe ori, femeile, ca și soldații, asimilează cunoștințe superficiale, dar trainice. Ambele categorii acționează pe baza unor cunoștințe de bază, care le-au fost transmise, înainte ca în mintea lor aceste informații să se sprijine pe principii. Femeile, soldați bine camuflați, transformă totul într-un război , fără să accepte că bărbații au locul lor în lume, fiecare îndeplinind  mai bine ori mai rău, un rol esențial.

În postfeminism, feminismul capătă o conotație negativă. Bărbații sunt puși laolaltă într-o oală, uitând în „vâltoarea luptei” că există și bărbați sensibili, de la funcționarul oarecare la intelectualul rafinat. Feminismul astfel perceput poate deveni un alibi perfect pentru agresivitatea pasivă. O cunosc și bărbații, dar femeile au făcut din asta o artă. Disprețul, negarea, subminarea stimei de sine, ignorarea sunt manifestări rafinate ale agresivității feminine.

Cele mai distrugătoare arme ale femeilor sunt  critica, cicăleala și comparațiile. Oricâtă dreptate credem că am avea, critica înseamnă respingere și disprețuire. Da, avem așteptări, dorințe, dar a face presiuni asupra celuilalt, a impune, a pretinde, a dicta  nu are nimic în comun cu idea de feminitate, de egalitate în cuplu. Refuz o discuție despre postfeminism din care dispare… „feminismul”.

Revenind la literatură…în timp ce marii rivali Tolstoi și Dostoievski nu s-au întâlnit niciodată, nevestele lor își vorbeau, se sprijineau una pe cealaltă, amândouă devenind editori și contribuind, fără îndoială, prin devotament și susținere la nașterea unor capodopere. Umbre și lumini, Ana  Dostoievski și Sofia Tolstoi și-au dedicate viețile artei săvârșite de soții lor. Vi le-ați putea imagina…postfeministe?

 

LUCIA CRISTINA ROTARU

 

Sursa foto: Răsunetul

ARSURI DE VARĂ

Ce-a-patit-un-barbat-dupa-ce-a-adormit-cu-telefonul-pe-piept-la-plaja-4

 

Dacă un misogin mizantrop și răuvoitor (ceea ce este un truism, firește!) vede vacanța dorită, visată, plănuită cu nerăbdare și bucurie ca pe o femeie care aduce doar frustrare, dezamăgire și așteptări înșelate, merită nu un job stresant și ultrasolicitant, merită chiar două joburi (eventual în perioada de concediu legal să se angajeze la un fast-food, unde odata cu transpirația, probabil va mai elimina și ceva toxine produse de un „ego” supradimensionat).

Dacă un bărbat ajunge să se teamă de vacanțe/femei, căutând fel de fel de argumente, iată cum se poate dărâma un rechizitoriu…tras de păr! Vacanța (a se citi „femeia”!) – fie în locuri exotice, fie în liniștea unui colț uitat de lume îți poate oferi cele mai plăcute surprize, bucurii sau clipe de liniște. Asta cu condiția să îți dorești, să intri în vacantă cu inima deschisă, plin de entuziasm și nerăbdare. Dacă îți dorești confort și servicii suplimentare în locul ales să-ți petreci vacanța, da, va trebui să plătești în plus. Tot plată s-ar numi și puțină atenție, un dram de romantism oferit unei femei? Dar când tot ce poate el oferi este o mină obosită, sceptică, plictisită…și vacanța și cea de alături vor căpăta un gust sălciu. O vacanță poate fi asemănată unei femei, atâta vreme cât alegi modalitatea sigură prin care ai să greșești: siguranța că o poți controla!

Până la venirea vacanței, chiar gândul de libertate, de trăiri intense și plăcute „încarcă bateriile”… Așteptarea, planurile, pregătirea bagajelor înseamnă anticiparea unor stări de bine.  Vacanțele, ca și femeile așteaptă oameni dornici de viață, care știu să trăiască din plin, cu plăcere și voluptate. Împărtășindu-mi nedumerirea, Octavian Paler nota: „Dar nici azi nu pricep cum poate fi cineva mizantrop sub un soare arzator, pe o plaja. Probabil adevarata nefericire nu e sa nu fii iubit, ci sa nu poti iubi.”

Un mizantrop onest și un misogin veritabil ar  trebui să știe când e momentul să renunțe …la falsele așteptări, la repetiții imaginare care, devenind realități nu ar face decât să-i confirme ideile. Ce bucurii ale verii, ale vacanței, ale unei relații poate avea un bărbat care, dacă nu face alergie la o înțepătură de țânțar, este în pericol oricând să facă alergie la el însuși? Atenție, domnilor: vacanța, ca și femeia, poate cauza arsuri grave la prețuri extrem de costisitoare!

Refuz să cred în existența atâtor „calități” adunate în aceeași persoană: un mizantrop misogin trebuie să fie doar un vânător care a ratat „prada” și a răcit în timpul unei vacanțe cu zile ploioase, la țară. Asta…până la următoarea vacanță!

„Mizantrop şi misogin,

augmentare, augmentin

tot un drac ce nu mi-e drag

lacrimă într-un şirag…” (Boris Marian Mehr)

 

LUCIA CRISTINA ROTARU

 

Sursa foto:  Revista Teo

(Replică la articolul „Vacanța e ca femeia”)

 

SCRISOARE (ÎNTRE)DESCHISĂ

scrisoare-de-dragoste

 

Considerațiile, etichetările și  acuzațiile de ipocrizie la adresa  semenelor mele mă pun în situația de a renunța la clasicul articol în care se expun idei și argumente pro sau contra unui anumit subiect. Iată de ce voi prefera o adresare directă, încercând sa răspund oarecum punctual la toate atacurile domniei voastre. Am decis să procedez așa pentru că ați abordat cu brutalitate un subiect sensibil, delicat și, după cum observ, încă necunoscut pentru bărbații al căror purtător de cuvânt sunteți. Și ca să nu fiu acuzată de atitudine pertinentă, voi „chema” (tipic feminin, veti spune!) și două prietene: Simone de Beauvoir și Anais Nin.

Așa cum, atotștiutor declarați, pentru a ajunge cu o femeie în pat, este necesară ceva „îndrăgosteală”, oarecare cantitate de „iubeală”, la care s-ar adăuga însă și o mare doză de încredere și multă tandrețe. Asta așa, ca minime „instrucțiuni de funcționare” la parametri normali ale „obiectului” pe care îl preferați așezat în poziție orizontală.

Referitor la ideea de  „a agăța” un necunoscut pe stradă cu care o femeie să meargă la hotel, permiteți-mi să izbucnesc în râs! Presupunând că vorbim despre o femeie extrem de temperamentală, care să-și fi depășit orice inhibiție, inclusiv o astfel de femeie va sta ceva pe gânduri. De ce? Pentru că femeia se va gândi la riscul unor boli venerice și, oricât de prudentă ar fi ea, tot se va gândi la eventualitatea unei sarcini nedorite. Și-apoi să nu ignorăm ideea de necunoscut, riscul de a fi cu un necunoscut care se poate transforma oricând într-o brută. Un bărbat nu prea are de ce să se teamă din partea unei necunoscute, este suficientă puțină vigilență. Nu același lucru este pentru o femeie, luând în calcul diferențele de ordin fizic.  Extrem de rară ar fi pentru femeie o aventură de o noapte,  pentru că plăcerea pentru o femeie, departe de a o elibera, o apropie de bărbat. Și sunt convinsă că și dintre bărbați, există o mulțime care nu ar accepta o asemenea scindare între trup și conștiință.

Nu ar fi mai ușor să recunoașteți că atunci când femeia se oferă cu prea multă îndrăzneală, bărbatul va da înapoi pentru că el trebuie să fie cuceritorul? Femeia nu poate să posede decât percepută ca pradă.  Mai lucidă, femeia nu va face decât să ofere. Orgoliul virilității ar face ca în momentul în care rolurile ar fi inversate, bărbatul să nu  se mai simtă superior,  ci…folosit! El își dorește să ia în posesie, nu să primească.

Cu cât femeia devine conștientă de ce reprezintă ea, începând să se îndoiască de superioritatea bărbaților, cu atât va fi mai greu de imaginat că s-ar putea lăsa sedusă de un băiețaș visător care îi spune povești, fie el chiar Christian Grey, oricât de stufos i-ar fi contul din bancă. Femeile vor să facă dragoste cu un bărbat care trăiește un moment real, conștient și asumat al vieții lui,  pe care să îl admire și să îl stimeze nu neapărat pentru mărimea bicepșilor.

Ipocrizia femeilor? Să nu confundăm ipocrizia cu discreția, circumspecția și decența.  Curajoasa Simone de Beauvoir, după ce a scris revoluționara carte numită „Al doilea sex” a fost acuzată de indecență, obscenitate, făcându-i-se fel de fel de  oferte scabroase. Ce spune ea? „În gura unui bărbat, epitetul „femelă„ răsună ca o insultă, pe când bărbatul nu se ruşinează de propria lui animalitate ci, dimpotrivă, e chiar mândru atunci când despre el se spune: „E un mascul! Femeii, pentru a-şi împlini feminitatea, i se cere să devină obiect şi pradă”.

Anais Nin,  prima care a îndrăznit să vorbească despre  erotismul feminin vă poate spune că pentru o femeie sexul este senzualitate, dar și emoție, chiar poezie. Pentru ca o partidă se sex să nu poată fi lejer înlocuită cu o oră de aerobic, cuvintele lui Anais Nin sunt cel mai bun mod de a decripta enigmele erosului feminin: „Eu ştiu să dau sens gândurilor lui vagi. El le dezvoltă pe ale mele. Îl aprind. El mă face să curg. (…) Am încetat să-mi fac griji. Mă las pe spate şi îl iubesc pur şi simplu şi am parte de atâta dragoste din partea lui, cât să-mi justifice întreaga existenţă. Mă bâlbâi când îi pomenesc numele. În fiecare zi este un bărbat nou, cu adâncimi şi sensibilităţi noi… El e bărbatul pentru care aş freca podelele, pentru care aş face cele mai umile şi mai înălţătoare lucruri. Suntem mai mari împreună.”

Femeii i-a fost impusă ipocrizia. Iar faptul că vorbim mult este tot o „strategie”: vorbim mult pentru a vă ascunde ce gândim cu adevărat. Căci dacă ar fi să ne conectăm gândurile la un ecran lipit de frunte,  ar trebui să închidem copiii în dormitor! (Eventual și soții!😄) Tot ce ati susținut în articolul dumneavoastră îmi confirmă faptul că nu ne veți înțelege cu adevărat niciodată. Poate este rău, poate este bine… Să hotărască doamnele!

P.S. Este extrem de greșit să credem că bărbații își doresc un singur lucru: sex. Zilnic vor și mâncare.

LUCIA CRISTINA ROTARU

 

 

Sursa foto: Salvat de Clopotel

CELĂLALT EU

descărcare

Se spune că înțelepciunea vine odată cu vârsta.  Însă odată cu vârsta apare și un ciudat proces de selecție care face ca omul adult să se împrietenească din ce în ce mai anevoie. Citesc vorbele lui Saint-Exupery: „Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: „Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?” Ei vă întreabă: „Câţi ani are? Câţi fraţi are? Cât cântăreşte? Cât câştigă tatăl său?” Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut.” Poate ca aici se află înțelegerea înstrăinării: „oamenii mari” au multe relații, multe cunoștințe, dar puțini prieteni. Și tot aici „secretul” marilor prietenii, acele prietenii care durează viața întreagă. Pornesc din adolescență, din tinerețe, atunci când încă mai pastrăm suficientă inocență cât să ne aruncăm în vărtejul vieții cu o iubire și cu un prieten, căruia să-i poți mărturisi bucurii, necazuri și secrete.  Pentru că așa începe prietenia: cu un secret, un vis, un moment de bucurie sau de tristețe, fără teama de a fi judecați, categorisiți.

Michael Ende a scris o poveste pentru copilul din noi, „Momo”. Este povestea unei fetițe care nu vorbește și la care toată lumea vine să-și spună ofurile. Fetița ascultă, doar ascultă, iar oamenii își găsesc singuri răspunsuri la întrebările care îi frământă. Prietenii sunt cei care știu să asculte.

Astăzi, când internetul oferă definiții și descrieri ale sentimentelor, în așa fel încât toți suntem pregătiți cu un citat sau o imagine sugestivă despre prietenie, iubire, ură, astăzi știu că niciun autor, niciun text gata preluat nu va putea descrie pe deplin un sentiment. Poate un vers… Prietenia este o stare de grație, o plasă de siguranță pe care o întinzi celuilalt, știind că și pe tine, la o eventual cădere te va asigura o plasă. Un prieten ne va aduce lumina când vedem întunericul, ne va șterge lacrimile, ne va zâmbi când toți în jur se încruntă.

Într-o epocă a superficialității, când totul a devenit perisabil, oamenii care aleg să fie lângă tine necondiționat, sunt de neînlocuit. Cei care te cunosc și care te apreciază nu pentru ce ai devenit, nu pentru masca socială obligatorie, ci pentru ce ești tu, în sinea ta. Pentru ce erai atunci când ceea ce ești acum era doar un vis, o promisiune.

Și dacă cele mai trainice și frumoase prietenii se nasc în tinerețe, atunci când sexul contează prea puțin, ce se petrece cu prietenia dintre un bărbat și o femeie la vârsta maturității? Pentru cei deja căsătoriți, o nouă prietenie cu o persoană de sex opus va fi mereu sub semnul întrebării pentru partener. Motiv pentru care, ea va avea prietene, el – prieteni. De ce? Pentru că hotarul dintre prietenie și dragoste este subțire și înșelător. Cu cât prietenia este mai bine închegată, cu atât ispita va fi  mai mare. Este firesc…s-au format punți.

Și cum începe o poveste de dragoste? Prin sinceritate, pasiuni comune, devotament, confidențialitate. Prin prietenie, nu-i așa? Totuși, dacă de la prietenie se poate ajunge la iubire, de la iubire la prietenie, niciodată. Cea mai mare ipocrizie este sa vezi doi oameni care s-au iubit și unul dintre ei declară că au rămas prieteni. S-au iubit pentru ca exista o compatibilitate, s-au despărțit pentru ca acea compatibilitate a încetat să existe. Mai este loc de prietenie?

Prietenie între un bărbat și o femeie nu poate fi. Există o mică șansă:  când ambii sunt fericiți. Când ambii au familiile lor, copiii lor, și se văd uneori la o cafea. Dar într-o lume plină de erori și regrete ,este foarte puțin probabil să se întâmple asta. Un bărbat va fi prietenul unei femei până în ziua în care îi va observa privirea altfel decât de obicei. Așa cum se va schimba și la o femeie totul când,  nefericită, trecând printr-o perioadă de singurătate, el va fi aproape,  îngrijorat și tandru.  Femeia știe să vorbească mult, dar știe și să asculte. Bărbatul, incapabil să-și mărturiseasca slăbiciunile, eșecurile, altor bărbați, va alege o femeie ca bună ascultătoare, ca prietenă. Prietena va ști cum să-i echilibreze conștiința, chiar și când apar probleme cu alte femei. Riscul este să se îndrăgostească. Situație în care se pune întrebarea: cine este „victima”, cine este „agresorul”?  Simplu: „Doamnă, ce ne-arată luna?/Vânător – vânat,  sunt una.” Adrian Păunescu

Răbdarea de a asculta și alina un om în restriște, bucuria și lacrimile de tristețe simțite împreună cu celălalt, gesturile de tandrețe și afecțiune, împărtășirea de emoții sau de realizări, schimburile de idei și susținerea necontenită, înseamnă prietenie, indiferent de sex. Care poate deveni dragoste.

Prietenia nu este un contract pe o perioadă determinată. Prietenia nu poate fi „suspendată” o vreme sau ruptă. Prietenia este pe viață.  Nici terminarea vieții nu oprește prietenia. Ea va continua, atâta timp cât măcar unul dintre cei doi încă trăiește, trecând în poveste, în amintiri și pilde pentru cei care vin.

În momente de cumpănă, prietenia adevărată se salvează. Dacă se pierde pentru totdeauna, nu a fost prietenie. Însă cand dragostea pare sa fi devenit doar prietenie, ai pierdut deja în ambele direcții.

LUCIA CRISTINA ROTARU

 

 

Sursa foto: http://www.wallpapersxl.com

DEMONII IUBIRII

Boundaries-In-Love-Relationships

 

Dintotdeauna oamenii  visează să găsească acea persoană care îi completează perfect, cam de când citesc primele basme ale copilăriei și se pun în locul prințesei sau al lui Făt-Frumos. Povestea spune că la începuturi, trăiau pe pământ ființe androgine: un bărbat și o femeie lipiți spate în spate.  Puterea lor era nemărginită. Zeii, temându-se de această putere, au hotărât să îi despartă. Jumătățile, astfel separate, au început sa moară de tristete, de dor și de însingurare. Văzând că rămân fără supuși, zeii au căutat o modalitate de a le da noilor oameni un motiv pentru a trăi. A fost creat Eros, pentru a semăna iubirea în lume. De atunci, cele două jumătăți se caută una pe alta toata viața. Când se găsesc,  încep problemele.

Și  rebelul macho, și burghezul gentilom, și intelectualul subțire au pus la un moment-dat întrebarea: „Vrei să fii a mea?” Eventual… „până când moartea ne va despărți?” Ce fericite am fost, câtă mândrie și bucurie au inundat inimile… Câte vise ne-au copleșit, ce viitor de iubire ne așteaptă…el tinându-ne strâns de mână, pășind împreună pe drumul vieții în doi. Eu a ta, tu al meu! Pe vecie! Cu cât drag făceam prezentările: „Soția mea/soțul meu”! Asta – o vreme, după care, parcă începem să fim așa, puțin obosiți și scurtăm exprimarea: la o cafea cu prietenele, el, iubitul meu, soțul meu devine doar „al meu„” ea, unica, minunata, apare în conversația cu amicii pe un ton sictirit ca „Iar mă sună aia a mea”!

Cu timpul, viața noastră se reduce la ceea ce agonisim: avem o casă, o mașină, o diplomă, un soț ori o soție. Le posedăm! Sunt în proprietatea noastră, că doar am muncit din greu pentru ele! Devenim demoni care posedă  suflete, fără să știm că singurii demoni cu care trebuie să luptăm sunt cei din lăuntrul nostru, din orgoliile noastre insațiabile.Te crezi stăpân  când ajungi să spui „ vie împărăția mea, facă-se voia mea”!  Fascinația începuturilor, atunci când doream să aparținem trup și suflet celuilalt, utopia devenită realitate ajunge, de fapt, o distopie.

„Iubirea ce rotește sori și stele” (Dante) nu dă dreptul de posesie asupra unui om pe care îl iubești. Nu poți și nu ai dreptul să frângi aripile persoanei pe care o iubești, să o legi cu lanțurile unei așa-zise iubiri care vrea să controleze tot. Când iubești cu adevărat, crezi! Crezi în tine, crezi în cel pe care îl iubești.

Și dacă ești – sau crezi că ești – o femeie sau un bărbat extraordinar, nu poți cere totul, pentru că nici tu nu ești totul. Ești doar o parte importantă, atât. Tot ce avem este ceea ce suntem:  condiția noastră de oameni, concretizată în respirația și trăirea fiecărui moment.

Doamnelor, de multe ori folosim o propoziție pe care bărbații detestă să o audă: „Trebuie să vorbim despre noi!” Să nu fim ipocrite, toate o folosim când o apropiere prea mare devine, în realitate, înstrăinare și simțim ca paradisul se clatină. Mă întreb…suntem pregatiți, noi, oamenii, să trăim în Paradis? Dacă iubirea devine o permanentă preocupare de a păzi ceea ce crezi că posezi se va numi tot iubire? I-aș spune…vigilență!

 

În societatea românească se pare însă că există o singură poziție acceptată: bărbatul este cel cu drept de proprietate, femeia înțelegând că el este „seful”, „stăpânul”. Dar noi, doamnele, dușmane absolute ale genialității umane (reprezentată, evident, de jumătatea masculină!) suntem istețe, și știm că Dumnezeu l-a creat pe bărbat la sugestia Evei, spunând: „- Lasă-l pe bărbat să creadă că a fost primul!” Asta rămâne între noi, femeile J

Și pentru că mereu ne întoarcem la literatură, iată opinia „trădătorului” Charles Bukovski: „Femei – îmi plăceau culorile hainelor lor; felul în care mergeau; cruzimea de pe unele chipuri; din când în când frumusețea aproape pură a unui alt chip, total și încântător feminină. Erau mai cu moț decât noi: plănuiau mult mai bine și erau organizate mai bine. În vreme ce bărbații se uitau la fotbal sau beau bere sau jucau popice, ele, femeile, se gândeau la noi, concentrându-se, studiind, decizând dacă să ne accepte, să ne dea papucii, să ne schimbe, să ne ucidă sau, pur și simplu, să ne părăsească. În cele din urmă, nici nu prea conta. Indiferent ce făceau, noi sfârșeam singuri și nebuni.”

Bărbați, femei, suflete pereche…persoane cu care putem merge de mână, nu legați de mâna…Persoana pe care o iubești nu trebuie să fie a ta, să-ți aparțină. E suficient să fie.

 

LUCIA CRISTINA ROTARU

 

 

Sursa foto: The Cairn Online Relationship Mag

ALEGERI ȘI DILEME

uid_159087eedab.650.340

 

În vremea copilăriei mele, atunci când un cuvânt poate să nască povesti, îmi trecuse pe la urechi, prin nu știu ce neatenție a celor mari, cuvântul „amantă”. Nu îmi amintesc cu exactitate contextul, dar în mintea mea, amanta a rămas ca un fel vrăjitoare, o femeie malefică, un demon care fură „cumințenia” unui bărbat și provoacă lacrimi mamelor și copiilor.

Au trecut ani, am cunoscut oameni, am aflat poveștile lor. Am citit multe cărți, m-am îndrăgostit de personaje care – surpriza! erau amanți ori amante. Buchisind tainele cuvintelor am descoperit ca acum cateva sute ani, românii foloseau verbul „a ama” pentru „a iubi”. Luat de la strămoșii latini, aceșt „amans amantis” înseamnă „cel care iubește”. Este ”meritul” francezilor de la care am împrumutat și alterat înțelesul cuvântului, făcându-l sinonim cu „metresă”. Simțiți cum „zgârie” auzul? De preferat românescul  „ibovnică”, „țiitoare”, de ce nu „loc-țiitoare” J?! Pentru că o amantă este doar o femeie. Și ne grăbim să folosim cuvinte-etichetă cu atâta ușurință și nepăsare, suntem prea grăbiți și superficiali să căutăm dincolo de aparențe. Nicio femeie nu s-a nascut amantă. A devenit amantă abia în clipa în care a întâlnit un bărbat. Și amândoi au avut de făcut niște alegeri.

Istoria este plină de amante celebre și bărbați însurați. În anumite culturi, amanta este acceptată în mod firesc de către membrii comunității. Unele femei sunt educate și crescute pentru a fi amantele perfecte, cum sunt gheișele din Japonia, gata să ofere orice unui bărbat, inclusiv plăceri…intelectuale. Despre harem, ce s-ar mai putea spune? Visul secret al oricărui creștin!

Dincolo de cazurile degradante în care o femeie alege să fie amantă visând la bijuterii, vile și vacanțe exotice, o amanta este doar o femeie într-o situație ingrată, dar asumată. Este o parteneră într-un „joc interzis” al vieții, de multe ori singură și tristă. Amantele oneste au fost fete cuminți, visând la povești de iubire. Și iubirea a venit, neîntrebând când, cum și de ce. O amanta onestă este o femeie care a ales să ofere, să fie prietenă și iubită, dar să nu ceară mai mult decât i se poate da. Și sunt multe. Poate fi o mătușă despre care știm că este divorțată din tinerețe și a ales să-și crească singură copiii, dar care așteaptă cu nerăbdare de copil cele două săptămâni de concediu la „băi” petrecute împreună cu iubitul însurat. O singură dată pe an! Poate fi o profesoară strălucitoare și originală care a ales să nu se căsătorească niciodată, pentru a putea scrie cărți pentru copiii altor oameni, zâmbind tainic în timp ce schimbă câteva vorbe la telefon cu iubitul, mare inginer, cu soție și doi copii, al cărui timp este drămuit. Poate fi vecina de la etajul trei, poate fi vânzătoarea de la pâine. Femei care au ales să trăiască astfel, din dragoste, din singurătate…

 

Cum rămâne cu fidelitatea într-un cuplu? O vorbă înțeleaptă spune că un bărbat fidel, la a treia nevastă trebuie să aibă aceeași amantă! Grigore Mosil considera că „Fiecare bărbat are nevoie de o amantă! Nevasta crede că el e la amantă, amanta crede că e la nevastă, şi aşa, el poate să şadă liniştit în bibliotecă să citească!” Totuși, dincolo de glumă, fidelitatea este

obligatorie atâta vreme cât te simți pereche, când îl iubești și respecți pe celălalt. Ce se întâmplă când fidelitatea începe să se resimtă ca o lesă, când o relație sau o căsătorie începe să ”scârțâie”? Cred că atunci este momentul în care doi oameni care s-au iubit trebuie să învețe cuvântul „loialitate”. Un om fidel va putea trăda, unul loial, niciodată.  Fidelitatea ține de promisiuni, loialitatea de corectitudine. Doamnelor, ce ați prefera, un soț fidel sau un soț loial? Da, de preferat ambele, dar cine spune că putem avea totul?   Dar acest mod de privi lucrurile nu poate fi înțeles decât de cei care posedă un anume fel de a trata lumea și pe ei înșiși cu obiectivitate și noblețe. Dacă dragostea a dus la promisiuni și inele, trebuie să avem grijă  și de sufletul nostru, dar și de  al celuilalt. Pentru ca o căsnicie să nu se transforme în „căznicie”, o osândă a vieții pe care o privim ca pe o boală incurabilă, este nevoie în primul rând de loialitate, prietenie, comunicare.  Nu încerc să preaslăvesc amantele, nu încurajez adulterul. Dar nu susțin nici ideea „jugului comun” care stinge orice dorință de viață, pentru o cauză uitată de mult.

Nu aș vrea să închei fără să amintesc de una din actrițele mele preferate, Katharine Hepburn, cea care a jucat în nouă filme alături de Spencer Tracy, cu care a format un cuplu nemuritor pe ecran, dar cu care nu s-a putut căsători niciodată, Tracy fiind deja căsătorit și devotat catolicismului. „Spence este pentru mine tatăl meu, soţul meu şi fiul meu”, spunea Katharine. Cine le putea privi relaţia ca pe un banal adulter? El nu putea divorţa, ea a fost femeia care l-a iubit necondiţionat, fără pretenţii. La fel ca în povești.

 

LUCIA CRISTINA ROTARU

Sursa foto: Riza.it