DIMITRIE ANGHEL

dimitrie-anghel

 

Dimitrie Anghel (n. 16 iulie 1872 –  d. 13 noiembrie 1914) a fost un poet, prozator, reprezentant al simbolismului românesc. A urmat școala primară și liceul la Iași, între 1879 și 1890, când a părăsit studiile pentru a se dedica scrisului. A călătorit în Italia, Franța, unde a studiat literatura la Sorbona, Elveția și Spania. A fost funcționar în Dobrogea, referent la Casa Școalelor și inspector al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice.

Dimitrie Anghel a debutat cu poezii în revista „Contemporanul” (1890), colaborând apoi, cu poezie și publicistică, la „Adevărul”, „Adevărul literar și artistic”, „Lumea nouă”, „Literatură și artă română”, „Pagini literare”, „Viața românească” etc. A făcut parte din redacția și din comitetul de direcție al revistei „Sămănătorul” (1906 – 1908). A editat revista „Cumpăna”, împreună cu Mihail Sadoveanu, Ștefan Octavian Iosif și Ilarie Chendi (1909 – 1910).

A debutat editorial cu „Traduceri” din Paul Verlaine în 1903. În 1905 a publicat volumul de versuri „În grădină”, urmat, în 1909, de „Fantazii”. Între timp au apărut operele scrise de D. Anghel în colaborare cu Ștefan O. Iosif: „Legenda funigeilor” (poem dramatic, 1907), „Cometa” (comedie, 1908, 1912), „Caleidoscopul lui A. Mirea ”(1908), „Carmen saeculare” (poem istoric, 1909), iar în 1910, „Cireșul lui Lucullus” (proză). A mai scris și alte volume de proză, între care amintim doar câteva: „Povestea celor necăjiți” (1911), „Fantome” (1911), „Oglinda fermecată” (1912), „Triumful vieții”(1912), „Steluța”.

Dimitrie Anghel este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai simbolismului în literatura română. El cultivă mediul naturii artificiale, umanizate, al grădinilor și procedeul sinesteziilor. Este un contemplativ, un visător, care aduce în poezie tema călătoriilor, a evaziunii, motivul boemei și imagini ale peisajului marin. Simbolismul se îmbină în poezia lui cu notele romantice.

Proza sa vădește înzestrare picturală, eleganță a stilului și vervă polemică.

„Fantezismul poetului este în bună parte o închinare către feerie, moștenită de la Eminescu, comună epocii și întărită prin anume urmări ale romantismului și parnasianismului din Occident. Puțină, impopulară, proza lui D. Anghel este excepțională și revoluționară. Fără ea nu s-ar înțelege proza de mai târziu a lui T. Arghezi care perfecționează și sistematizează maniera angheliană.“ (George Călinescu)

„Sunt flori care-şi înclină boiul şi mor topite de visare,

Mai sunt şi ochi ce plâng în noapte şi-adorm când soarele răsare,

Mâhnite-s florile acele, dar jalea lor cine-o mai ştie?

Cine-a-nţeles cît plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?

 

Cît praf de flori nu cerne vântul de-a lungul zilelor de vară,

Şi totuşi veselă-i grădina. Pe-un ram, sfioşi, visau asară

Doi trandafiri ca doi prieteni, şi azi vîrtejul de petale

Acelui ofilit, în roate, dă celui de pe ram, ocoale…”

 

Muza virtuală

 

 

Surse bibliografice: Wikipedia, „Istoria literaturii române de le origini până în prezent”, G. Călinescu

Sursa foto: istoriiregasite.wordpress.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s