LUIS DE GÓNGORA Y ARGOTE

Diego_Rodríguez_de_Silva_y_Velázquez_-_Luis_de_Góngora_y_Argote_-_Google_Art_Project

 

Luis de Góngora y Argote (n. 11 iulie 1561 –  d. 23 mai 1627) a fost un poet și dramaturg aparținând „Secolului de aur” al literaturii spaniole, cel mai de seamă reprezentant al curentului literar cunoscut sub denumirea de „culteranism” (sau chiar „gongorism”, după numele poetului). Operele sale au fost subiectul unor dezbateri între criticii literari încă din timpul vieții poetului.

Velázquez i-a făcut un portret în care se poate remarca fruntea lată și senină, iar din documentele și satirele marelui său rival, Francisco de Quevedo, putem presupune că era un om jovial și guraliv, foarte sociabil și iubitor al luxului și al bunurilor lumești în general. Îi plăceau jocurile de cărți și coridele, fiind chiar criticat uneori că nu respectă normele de conduită ale unui reprezentant al clerului. În epoca sa era considerat un maestru al satirei.

Deși Góngora nu a reușit niciodată să-și publice opera, scrierile sale au trecut din mână în mână, în formă de manuscrise, care au fost colecționate și apoi grupate în antologii, care s-au publicat cu sau fără acordul lui.

Deși încă din operele sale inițiale s-a identificat cu barocul literar, Góngora era un reprezentant al tipului de estet niciodată mulțumit cu opera sa („cel mai dur critic al operelor mele sunt eu”, obișnuia să spună), și din acest motiv s-a decis să realizeze ceva „nu pentru mulți” și să intensifice și mai mult uzul retoricii și imitația poeziei latine clasice, introducând numeroase cultisme și o sintaxă bazată pe hiperbaton și simetrie; la fel de atent a fost și la sonoritatea versurilor, ajugând să pară un muzician al cuvintelor; era un mare pictor al sunetelor și își umplea versurile de o manieră epicureică cu nuanțe senzoriale de culoare, sunet și tact.

Scrierile sale („Fabula lui Polifem și Galateea”, „Singurătățile”, „Fabula lui Piram și Tisbe”) au  îmbogățit și au cizelat limbajul poetic, dându-i o viguroasă și elegantă concizie a ritmului, prin latinizarea topicii frazei și adaptarea, cu o mare intuiție a sensurilor și nuanțelor, a numeroase neologisme latine și grecești. Opera sa, care a suscitat vii polemici în secolul al XVII-lea, a exercitat o influență deosebită asupra liricii moderne.

Cervantes l-a elogiat în versuri ca:

Acel ce deține a scrierii cheie,

cu grație și agerime extremă,

al cărui egal în cetate nu se cunoaște

este don Luis de Góngora, pe care mă tem

să nu îl perjudic prin laudele mele,

chiar de le-aș ridica la rang suprem.”’

 

„De ploşniţe şi de catâri avut-am parte;
ele sunt darul unui pat, iar ei
ai unui Domn ce pentr-o zi a luat catârii mei
şi nu se mai întoarce, de-atunci din nicio parte.

Adio, scândură bătrână, tu ce-altădată
Pat vei fi fost pe-o navă de piraţi, temei
Să porţi în tine neamul acesta rotofei
ce-a supt din mine-o lună încheiată.

Aşterne-vă-ţi la drum, catârii mei, că poate
Cel ce copita asta a vrut să-mi deie mie
Va fi muşcat şi el de-amărăciune.

Rămâi cu bine, Curte, sat de goale-coate,
Adio, grajd ce-ai fost cândva câmpie.
Un caltaboş m-aşteaptă să-i fac închinăciune.
 ”

Muza virtuală

 

Surse bibliografice: Wikipedia, versuri-si-creatii.ro

Sursa foto: Wikipedia

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s