JEAN-PAUL SARTRE

o-JEANPAUL-SARTRE-570

 

Jean-Paul Sartre (n. 21 iunie 1905 – d. 15 aprilie 1980) a fost un filozof francez, reprezentant al existențialismului, scriitor (Premiul Nobel 1964), jurnalist și militant social. A influențat profund generația care i-a urmat, în special tineretul din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, nu doar prin filozofia și opera sa literară, ci mai ales ca intelectual angajat. Diversele sale angajamente sociale sunt inseparabile de gândirea sa filozofică.

În tinerețe o cunoaște pe cea care-i va fi alături întreaga viață, Simone de Beauvoir; relațiile lor (despărțite dialectic în „necesare și contingente”) fiind caracterizate de o libertate reciprocă a implicării, pe care amândoi o asumă plenar.

Sartre este filosof, scriitor, fiind  greu de trasat o linie care să separe orientările operei sale.Prima sa creație literară, „La Nausée ” („Greața”) cuprinde deja în germene ideile sale filosofice de mai târziu, în special cele ale contingenței radicale a existenței, aparând  în 1938.

În 1945, Sartre inițiază apariția revistei literare și politice „Les Temps Modernes”, redactând manifestul-program împreună cu prietenul său Maurice Merleau-Ponty. În 1946 va ține la Sorbona o celebră conferință intitulată „Existențialismul este un umanism”, în care expune filozofia și morala existențialistă, punând capăt unor speculații naive asupra acestei doctrine filozofice. În acei ani Sartre înclină tot mai mult către o ideologie de stânga sau de inspirație marxistă și manifestă – cu deosebire în 1951-54 – o simpatie față de comunism ca societate alternativă, și față de Uniunea Sovietică, simpatie care-l îndepărtează mai apoi de o seamă de prieteni, precum André Gide, Albert Camus, André Malraux. După reprimarea violentă de către armata sovietică a revoltei anti-comuniste din Ungaria (1956), reacția imediată a lui Sartre a fost de condamnare a represiunii; se îndepărtează de partidul comunist francez; continuă să facă vizite private în Uniunea Sovietică, China comunistă și Cuba lui Fidel Castro. Abia după înăbușirea „Socialismului cu față umană” din Cehoslovacia de către forțele Tratatului de la Varșovia în 1968, Sartre se distanțează total, printr-o condamnare fermă și definitivă, de așa-numitul „socialism real”, rămânând doar un militant de stânga, un intelectual împotrivindu-se discursului autorității.

Aflând că urmează să i se decerneze Premiul Nobel pentru Literatură, Sartre a trimis o scrisoare Academiei, prin care își exprima refuzul: „Motivele personale sunt următoarele: refuzul meu nu e un act improvizat. Am refuzat întotdeauna distincțiile oficiale. După război, în 1945, când mi s-a propus legiunea de onoare, am refuzat deși aveam prieteni care erau în guvern. La fel, n-am dorit niciodată să intru în Collège de France așa cum mi-au sugerat unii dintre prietenii mei. (…) Nu e același lucru dacă semnez Jean-Paul Sartre sau dacă semnez Jean-Paul Sartre laureat al premiului Nobel. (…) Un scriitor trebuie să refuze să se lase transformat în instituție, chiar dacă acest lucru are loc sub formele cele mai onorabile, cum este cazul acum.”

Ocupația germană i-a pus pe francezi în fața alegerii dificile între colaboraționism și rezistență și această dilemă a făcut ca filosofia lui Sartre, elaborată în „Ființa si neantul” ( 1943), să pară extrem de relevantă pentru viețile oamenilor. Sartre descria ființele umane ca fiind „abandonate” într-o lume nelegiuită, lipsită de reguli sau restricții. Complet liberi, oamenii se autodefinesc, creându-se pe ei înșiși și inventându-si propriile caractere, devenind astfel complet responsabili pentru acțiunile lor. Intențiile și scuzele lor nu au nici o valoare în ochii singurilor judecatori – alți indivizi.

Aceasta era o viziune dramatică a existenței umane și Sartre s-a dovedit foarte talentat în aplicarea acesteia în piesele de teatru și romanele care au fost atât de captivante încât au avut o audiență foarte largă. „Muștele” (1943), piesa pusă în scenă în timpul ocupației germane, era, în aparență, o versiune a unui vechi mit grecesc, însă tema ei adevarată era justificarea morală a terorismului, ca armă de rezistență împotriva tiraniei. „Huis Clos” (1944) – uneori tradus „Cu usile inchise” – conține celebra replică „Iadul sunt ceilalți”: cele trei personaje, care tocmai au murit, sunt blocate într-o cameră unde se analizează și se judecă crud unul pe altul, fără încetare.

La mijlocul anilor 1940, Sartre era un personaj la moda, în special pentru tineri,  concepția existențialismului devenind  o modă în cluburile și cafenelele  din Paris.

Considerat „filosoful libertății”, zeci de volume, monografii și studii apar în fiecare an în întreaga lume despre ideile, opera și viața sa.

 

Muza virtuală

 

Sursa foto: rador.ro

Surse bibliografice: Wikipedia, ipedia.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s