IERTATELE VICII ALE SCRIITORILOR

Omul este suma viciilor, viselor, dorințelor mărturisite ori ascunse și necesităților sale… Și oricum am numi un defect omenesc –  că o fi cusur, neajuns, apucătură, patimă ori dezmăț, timpul și exersarea lui zilnică va rămâne un detaliu sau va deveni eticheta unei persoane.

Scriitorii, ca și personajele lor, sunt personificarea tuturor virtuților și viciilor posibile.  Și dacă la omul de rând viciul reprezintă un mecanism de elliberare a frustrărilor și a stresului cauzat de infinitele  poveri ale zilei și este supus blamării „sfinților” din preajmă,  la scriitori este doar consemnat ca un detaliu biografic, eventual  transformându-se într-o anecdotă care va ajuta la creionarea – peste timp, a unui  portret subiectiv.

Ca cititor cu largi orizonturi și înțelegere a tot ce aparține firii omenești, consider că nu trebuie să facem confuzie între etică și estetică. Să înțelegem că valoarea morală a unei opere este cu totul diferită de morala creatorului ei. Să așteptăm de la scriitori să fie niște îngeri? Ce cărți plictisitoare ar scrie!…

Sa aprindem o țigară, să gustăm dintr-o cafea neagră ca păcatul și să aruncăm o privire furișă spre …proastele obiceiuri ale marilor oameni de litere.

Trecând printr-o depresie devastatoare cauzată de mai multe evenimente tragice petrecute în familia sa, Dostoievski  devenise dependent de jocurile de noroc și,  în special, de ruletă, ajungând să scrie pentru a-și putea achita datoriile accumulate.

Deja știm cu toții că mulți, foarte mulți scriitori faimoși au fost dependenți de alcool (Nichita Stănesc u – cel care bea două sticle de vodcă pe zi,  F.S. Fitzgerald, William Faulkner, Charles Bukovski), statutul de lider revenindu-i lui  Hemingway care consuma trei sticle de vin la micul-dejun, iar, în restul zilei, scotch, tequila, martini şi whisky.

Nici Baudelaire nu s-a temut să-și recunoască viciul: „Întodeauna să bei… Îmbată-te constant. Doar îmbată-te!”  Pentru Charles Bukowski imaginea dată de alcool capătă dimensiuni halucinante: „A bea este un lucru emoţional. Te scoate din cotidian şi din propriul corp şi te arunca în zid. Am sentimentul că băutura este o formă de sinucidere, dar care îţi dă şansa să te întorci la viaţă şi să o iei de la capăt a doua zi. Este ca şi cum te-ai omorî cu propria mână şi apoi renaşti. Presupun că am trăit deja zece sau cincisprezece mii de vieţi până acum”.

Balzac reușea să scrie nopți în șir, găsind inspirația în cele 50 de cești cu cafea consumate zilnic, inclusiv mestecarea zațului uscat. Îl întrecuse pe Voltaire care se limita la… 40 de cești!

Marijuana, cocaină, opium, morfină – narcoticele care au „hrănit” imaginațiile unor mari personalități ca Alexandru Macedonski, Mateiu Caragiale, Mircea Eliade, Emil Cioran ori Eugene Ionesco. Lewis Caroll, cel care a dat viață unuia dintre cel mai iubite personaje ale literaturii pentru copii („Alice în țara minunilor”), era „posesorul” a nenumărate boli care îl țintuiau la pat, pe care le calma cu droguri psihoactive.

„Singura cale de a scăpa de o ispită este să îi cazi pradă” mărturisea Oscar Wilde în „Portretul lui Dorian Gray”.  Si…a scăpat de ispită, prin colaps matrimonial, preferând idilele homosexuale. Virginia Woolf, o altă prezență destinată nemuririi literare, era maniac-depresivă într-o vreme în care se știau prea puține despre bolile psihice. Îndrăgostindu-se de o femeie, Virginia Woolf și-a continuat netulburată și cu mare succes cariera literară. Să nu uităm de cei doi „poeți blestemați”, Rimbaud și Verlaine, a căror poveste de dragoste va sfârși în droguri și alcool. Marele Franz Kafka, umilit în de tatăl său care considera scrisul și cititul o ocupație înjositoare, a ales să-și petreacă timpul liber prin bordelurile din Praga, simțindu-se complexat de aspectul său uscățiv și lipsa unei musculaturi … bărbătești.

„Fetița cu chibriturile”, „Rățușca cea urâtă” ori „Crăiasa zăpezilor”, poveștile fascinante și atât de triste ale lui Hans Christian Andersen și-ar pierde din valoare, devenind bizare, știind  că scriitorul ascundea orientarea lui homosexuală?

Teama de a nu greși duce la erori mari. Dorința de a face lucruri mari duce la greșeli  omenești. Și nu suntem noi, cei fără harul geniului, chemați să judecăm. Arta unui scriitor nu este adresată unui public, scrisul său nu are neapărat „destinația” unor cititori. Omul care creează scrie pentru sine, din dorința de a se elibera prin cuvinte de un „prea plin existențial”, fără ca cititorul să-i fi cunoscut angoasele, spaimele ori obsesiile, de care nu ar ști cum să se îndepărteze mai repede.

Nu suntem posesorii adevărului absolut, viețile noastre nu sunt absolut exemplare.  Fiecare dintre noi  își are  propriul adevăr, întotdeauna de un subiectivism care, în majoritatea cazurilor,  este și moral. Sau ar trebui să fie.

Lucia-Cristina Rotaru 

 

 

Surse bibliografice: „Narcotice în literatura română” de Andrei  Oișteanu; http://rictornorton.co.uk/andersen.htm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s