TUDOR ARGHEZI

tudor-arghezi

Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu), (n. 21 mai 1880 – d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența lui Baudelaire.  Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis – vechiul nume al Argeșului. Însă Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din „Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale” o altă explicație, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română.

Tudor Arghezi nu a avut parte de o copilărie fericită, după propriile mărturisiri. A urmat școala primară „Petrache Poenaru” din capital, continuând cu  gimnaziul „D. Cantemir” (1891-1896), rămas neterminat. Va debuta  în ziarul lui Al. Macedonski, „Liga Ortodoxă” (1896), cu poezia „Tatălui meu”, semnată Ion Theo. Colaborează, sub numele Ion Th. Arghezi, la „Revista modernă”, „Viaţa nouă”. După doi ani de muncă la o fabrică de zahăr,  în 1899 se va retrage la mănăstirea Cernica, ca novice, apoi ieromonah, sub numele de Iosif. În  1905, Arghezi va solicita mitropolitului Iosif Gheorghian sprijinul pentru o călătorie de studii „într-o ţară catolică”. Pleacă la Fribourg, Elveţia („canton catolic, republică de mănăstiri”), găzduit la o mănăstire a Cordelierilor, frecventând asiduu biblioteca şi audiind cursuri la Universitatea din Geneva.  În timpul şederii în Elveţia (1905-1910), urmează şi o şcoală de meserii, lucrând în atelier „dinţi de aur, inele, capace de ceasornice”. Vor urma  dese călătorii în Franţa  şi în Italia.

În absența sa, este reintrodus în circuitul literar de către N. D. Cocea, la „Viaţa social”, unde-i apare „Rugă de seară”, al doilea manifest poetic, după articolul „Vers şi poezie” din revista „ Linia dreaptă”, editată împreună cu V. Demetrius şi Galaction.

Întors în ţară, va începe colaborarea cu „Facla”, „Viaţa Românească”, „Rampa” etc., cu versuri, pamflete, polemici, cronici dramatice şi plastic. Conduce, alături de Gala Galaction, revista „ Cronica” (1915-1916), susţinând campania neutralităţii. În 1916 se căsătoreşte cu Paraschiva Burda, originară din Bucovina, cu care va avea doi copii: Domnica (Mitzura) şi Iosif (Baruţu). În timpul ocupaţiei germane, colaborează la „Gazeta Bucureştilor” („Bukarester Tageblatt”), „Scena”, activitate pentru care e condamnat, în procesul ziariştilor colaboraţionişti din 1918, alături de Slavici. Deţinut la Văcăreşti, va fi graţiat în 1919, prin intervenţia lui N. Iorga.

Apariţia „Cuvintelor potrivite” (1927, Premiul S.S.R.) marchează consacrarea poetului, până atunci cunoscut mai mult în medii literare restrânse. Editează, într-o concepţie grafică originală, revista  „Bilete de papagal” (1926-1929; 1930; 1937-1938; 1945), unde lansează câţiva poeţi tineri de valoare. Volumul  „Flori de mucigai” (1931) adânceşte controversa critică iscată în jurul poeziei sale. Paralel, Arghezi  cultivă proza poematică şi foiletonistă („tableta”, „biletul”) în reviste şi volume („Icoane de lemn”, 1929; „Poarta neagră”, 1930; „Cartea cu jucării”, 1931; „Tablete din Ţara de Kuty”, 1933; „Ce-ai cu mine, vântule?”, 1937).  Romanele  „Ochii Maicii Domnului”,(1934), „Cimitirul Buna-Vestire”( 1936) şi „Lina” (1942), se remarcă prin distilarea subtilă a  unor elemente autobiografice. Î n 1934, „ex aequo” cu Bacovia, i se acordă  „Premiul Naţional pentru poezie”.

„Cărticică de seară” (1935) şi „Hore” (1939) orientează spre noi surse lirismul poetului, a cărui personalitate contradictorie se defineşte şi mai pregnant în „ediţiile definitive” de „Versuri” (1936, 1940, 1943). În timpul celei de-a doua conflagraţii, deţine o rubrică intitulată „Bilete de papagal” la ziarul „Informaţia zilei”, unde publică şi pamfletul „Baroane” (30 sept. 1943), pentru care e arestat şi internat în lagărul de la Târgu Jiu. După 1945, Unele articole, ca şi poeziile din volumul  „Una sută una poeme” (1947) devin pretextul unor atacuri reînnoite ce-i aduc renegarea şi punerea sub interdicţie a operei. Tentativa de împăcare cu oficialitatea (1955) se produce prin alegerea în Academia Română  şi M.A.N .(1957); tot atunci I se va acorda  „Premiul de Stat”, paralel cu elogiile publice la volumul  „1907 – peizaje ”(1955) şi „Cântare omului” (1957).

În 1962 începe editarea seriei de „Scrieri”, proiectată în peste 60 de vol. Ultimele plachete: „Frunze” (1961), „Poeme noi ”(1963), „Cadenţe” (1964), „Silabe” (1965), „Ritmuri” (1966), „Litanii” (1967) şi „Noaptea„ (1967) înmănunchează stihuri inedite, unele trimiţând însă la etape de creaţie anterioare. În 1965 I se acordă premiul internaţional „Herder” și, în acelaşi an, este ales membru al Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Arte. După moartea soţiei (1966), poetul suportă tot mai greu povara senectuţii şi se stinge la 14 iulie 1967, fiind înmormântat alături de Paraschiva, în grădina casei din Mărţişor.

Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză ,pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română.

 

Muza virtuală

De-a v-ați ascuns

Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu stiu cand o sa fie asta, tata,
Dar, hotarat, o sa ne jucam odata,
Odata, poate, dupa scapatat.

E un joc viclean de batrani
Cu copii, ca voi, cu fetite ca tine,
Joc de slugi si joc de stapani,
Joc de pasari, de flori, de cani,
Si fiecare il joaca bine.

Ne vom iubi, negresit, mereu
Stransi bucurosi la masa,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va ramane greu,
Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.

Jocul incepe incet, ca un vant,
Eu o sa rad si o sa tac,
O sa ma culc la pamant.
O sa stau fara cuvant,
De pilda, langa copac.

E jocul sfintelor Scripturi.
Asa s-a jucat si Domnul nostru Isus Hristos
Si altii, prinsi de friguri si de calduri,
Care din cateva sfinte tremuraturi
Au ispravit jocul, frumos.

Voi sa nu va mahniti tare
Cand ma vor lua si duce departe
Si-mi vor face un fel de inmormantare
In lutul afanat sau tare.
Asa e jocul, incepe cu moarte.

Stiind ca si Lazar a-nviat
Voi sa nu va mahniti, s-asteptati,
Ca si cum nu s-a intamplat
Nimic prea nou si prea ciudat.
Acolo, voi gandi la jocul nostru, printre frati.

Tata s-a ingrijit de voi,
V-a lasat vite, hambare,
Pasune, bordeie si oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Si pentru mancare.

Toti vor invia, toti se vor intoarce
Intr-o zi acasa, la copii,
La nevasta, care plange si toarce,
La vacute, la mioare,
Ca oamenii gospodari si vii.

Voi cresteti, dragii mei, sanatosi,
Voinici, zglobii, cu voie buna,
Cum am apucat din mosi-stramosi.
Deocamdata, fetii mei frumosi,
O sa lipseasca tata vreo luna.

Apoi, o sa fie o intarziere,
Si alta, si pe urma alta.
Tata nu o sa mai aiba putere
Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,
Din lumea ceealalta.

Si, voi ati crescut mari,
V-ati capatuit,
V-ati facut carturari,
Mama-mpleteste ciorapi si pieptari,
Si tata nu a mai venit…

Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Asa este jocul.
Il joci in doi, in trei,
Il joci in cate cati vrei.
Arde-l-ar focul.

Sursa foto: Poeziile.com

Surse bibliografice: Wikipedia,  „Dicționarul biografic al literaturii române” de Aurel Sasu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s