RÂSUL NOSTRU CEL DE TOATE ZILELE

De ce am ales râsul ca subiect al dezbaterii de azi? Poate din…nostalgie. Mai stiți cum râdeați în copilărie? În adolescență? Râsul nebun, hohotele nesfârșite, de multe ori fără un motiv foarte clar – o glumă sau un gest, doar bucuria de a fi cu prietenii, de a fi, pur și simplu. Eu…am cam pierdut „abilitatea” râsului. Într-o lume care se străduiește din răsputeri să-mi provoace râsul, consider azi râsul ca un coktail servit cu măsură, un amestec în cantități inegale de revoltă, disperare și speranță. Dar…să revin la literatură!

Friedrich Nietzsche considera râsul ca  o reacție a omului în fața unor angoase existențiale, a sentimentului de singurătate și a conștientizării caracterului muritor al ființei umane. Așa să fie? Pentru că noi, oamenii, râdem; râdem mult, uneori fără să ne ardă de râs.

Aristotel credea că râsul îi este dat numai omului, că este una dintre însuşirile care îl deosebesc de animale. În „Poetica”, acea evanghelie a râsului, Aristotel identificase două tipuri de glume: gluma fină, spirituală, atribuită unui comportament civic urban, dar și gluma înțeleasă ca insultă, ori mai pe înțeles – sarcasm și miștocăreală.

Umberto Eco (în „Numele trandafirului”) așeza față în față două personaje, într-un dialog încărcat de înțelesuri: Jorge de Burgos, fanaticul păzitor al bibliotecii-labirint și vrăjmaș al râsului, călugărul lipsit de vedere și „orb” la înnoirea vremurilor, simbol al întunecatului Ev Mediu. Celălalt personaj, zâmbitorul și luminosul Guglielmo simbolizând spiritul modern al Renașterii care avea sa înceapă cu chicotelile lui Boccaccio și va culmina cu hohotele lui Rabelais. Pentru biserică, râsul era inacceptabil, o contaminare și perturbare a sacrului într-o Europă care amesteca râsul cu lacrimile, carnavalul cu postul, în plin secol al Renașterii.

Românii, poate mai mult decât alte nații, practică în mod voluptuos umorul și bășcălia, mai ales împotriva celui leneș și fudul, față de cel găunos si „cocoțat”, nefolositor ca om pentru oameni. Toți marii scriitori români s-au dovedit a fi și pamfletari pe cinste, dar și mari umoriști: Păstorel Teodoreanu, Blaga, Lovinescu, Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Arghezi, Caragiale, Ion Băieșu, Vlad Mușatescu, Tudor Mușatescu sunt nume de referință, ce au făcut artă din ironia elegantă a condeiului.

Ajungând în zilele noastre, râsul modern a sărit peste morala creștină, devenind…liber-cugetător. „Umorul se afla in partea superioara a cortexului”, spunea Dan Puric, „iar râsul provocat de acel cat al creierului nu este destinat proștilor”. Căci râsul când își uită măsura, devine vicios. Neputând să-și asume lumea într-un chip mai înalt, există oameni care cred că o pot stăpâni prin batjocură, forțând un umor care, de multe ori, ne insultă inteligența. „Să râdem cu orice preț” se regăsește azi în politică, publicitate, uneori la buletinul meteo, ba chiar în sloganurile manifestanților din strada! Tot ce ne înconjoară devine un inepuizabil rezervor pentru râsul…risipirii noastre, care ne poate da – pentru o clipă doar! – iluzia deplinătății. Când râsul devine un scop în sine, e semn că sufletul agonizează. Iar Cavalerul Tristei Figuri ne privește din depărtarea veacurilor, ștergându-și o lacrimă.

 

Muza virtuală

 

Un gând despre &8222;RÂSUL NOSTRU CEL DE TOATE ZILELE&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s