ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ

646x404

 

Ștefan Augustin Doinaș (n. 26 aprilie 1922 – d. 25 mai 2002), pseudonimul literar al lui Ştefan Popa,  a fost un poet, eseist, traducător, deținut politic și academician roman care a însemnat pentru  literatura română un destin literar aflat în permanentă  luptă cu ideologia vremii, dovedind că pasiunea pentru creație poate învinge constrângerile de orice fel.

Încă din liceu, Ştefan Augustin Doinaş citea poezie (poezia înaintașilor dar și lirica modernă a lui Tudor Arghezi, Ion Barbu, Paul Valery), dar  şi critică de poezie. În  anul 1941, se va înscrie la Facultatea Medicină, frecventând simultan și cursurile de la Litere și Filosofie. În 1944 se va transfera la această facultate, unde îi va avea ca profesori pe Lucian Blaga, la istoria culturii, pe Liviu Rusu, la estetică, pe D.D. Roşca, la istoria filosofiei. După patru ani,  proaspătul absolvent  se va întoarce ca profesor în satul său natal; predă apoi româna la Hălmagiu şi, în continuare, la Gurahonţ, carieră de deprofesor pe care o va încheia după şapte ani.

În 1955 renunţă la învăţământ şi se stabileşte la Bucureşti, unde, după doi ani,  va fi arestat arestat și condamnat  la un an de închisoare „pentru omisiune de denunţ”.  Pe  8 aprilie 1958 se căsătoreşte cu Irinel Liciu, primă balerină la Operă, bucurie umbrită de interdicția de a participa la viața literară până în 1963, când George Ivașcu îl va angaja la revista „Lumea”. Din 1969 va începe să lucreze în redacţia revistei „ Secolul XX” (al cărei redactor-şef va deveni în 1992). A fost, în ultimul deceniu al vieţii, directorul revistei Secolul XX, apoi preşedintele fundaţiei cu acelaşi nume, care s-a transformat în „Secolul 21”.

A avut o activitate prodigioasă, publicând numeroase cărţi – de poezie, de critică literară – şi traduceri din mari scriitori ai lumii, remarcându-se printr-o înaltă ţinută intelectuală şi printr-o atitudine demnă în raport cu autorităţile. Activitatea sa literară a acoperit  toate genurile, meritele sale culturale şi literare fiindu-i recunoscute în anul 1992, cînd a devenit membru al Academiei Române.

Se va stinge din viață în mai 2002, în urma unui infarct. Imediat după moartea poetului, soția sa, Irinel Luciu, fostă prim balerină la Opera Română se va sinucide. Ultimul ei mesaj, „ Domnul meu si Dumnezeul meu, iarta-ma! Doinas, dulcele meu, o prea mare iubire ucide” sunt dovada că moartea nu poate despărți, nu pune capăt unei mari iubiri.

Ștefan Augustin Doinaș s-a stins așa cum a trăit, cu discreție și noblețe, dar nu a dispărut din memoria literaturii.  Activitatea desfășurată de el și confrații  de la Cercul literar de la Sibiul a reprezentat pentru viața literară românească a secolului al XX-lea, ce însemnase Junimea cu un secol în urmă. Creatorul umanist modern și reflexiv, dornic să imprime prin scrisul său ordine și echilibru universului privea lumea ca pe un spectacol, în care poetul este o conștiință înțeleaptă și contemplativă.

Nemuritoarea baladă „Mistrețul cu colți de argint” rămasă în memoria generațiilor prin intermediul manualelor  școlare este modalitatea prin care Doinaș punea în antiteză două atitudini, determinate, la rândul lor, de două feluri diferite de a vedea lucrurile. Conținutul simbolic face din balada cu iz medieval o „ars poetica” în care transpare viziunea poetului asupra creatorului și creației. „Mistrețul cu colți de argint” este dovada rigorii și armoniei liricii lui Doinaș, în care dimensiunea culturală a existenței se împletește cu talentul nativ.

Muza virtuală

Poezie

„Cartea mareelor”,  1964

„Omul cu compasul”, 1966

„Seminţia lui Laokoon”,  1966

„Ipostaze”, 1967

„Alter ego”,  1970

„Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte”, 1972

„Papirus”, 1974

„Anotimpul discret”,  1975

„Hesperia”, 1979,

„Poeme”,  1983

„Vânătoare cu şoim”, 1985

„Interiorul unui poem”, 1990

„Arie şi ecou”, 1991

„Lamentaţii”, 1993

„Aventurile lui Proteu”,  1995

 

Critică literară şi eseistică

„Lampa lui Diogene”,  1970

„Poezie şi modă poetică”,  1972

„Orfeu si tentaţia realului”,  1974

„Lectura poeziei”,  1980

„Măştile adevărului poetic”,  1992

„Poeţi români”, 1999.

 

 Literatură pentru copii

 

„Poveşti cum altele nu-s”, 1974

„Povestea celor zece fraţi”, 1976.

Teatru

„Brutus şi fiii săi”, tragedie, 1996.

Proză

„T de la Trezor”,  2000.

 

„Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie …
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău …

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul …”
(Astăzi ne despărţim)

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s