VÂNZĂTORII DE ILUZII…CRITICE

298x197

25 aprilie 2017 – azi nu vom sărbători scriitori, nu ne vom aminti de nume celebre care au rămas în istoria literaturii prin poezii, romane sau alte nestemate ale spiritului creator.  Azi vom aminti despre cei chemați să aprecieze, să dezbată, să analizeze, să ordoneze, să clasifice, să laude ori să pună la colț scriitorii. Firește, ați înțeles deja: vom „critica” critica literară!

În istoria criticii literare românești s-au impus două căi, două moduri de abordare a actului critic: pe de-o parte, punctul de vedere susținut de Ion Maiorescu și  Șerban Cioculescu, ambii considerând că orice critică ar trebui să fie rațională, ceea ce ar impune distanțarea față de text, obiectivitatea. De cealaltă parte, George Călinescu, care înțelegea critica o formă de literatură, de artă literară.

Înțelegând că în prezent, orice exercițiu critic ar trebui să se racoleze unei direcții sau alta, se naște întrebarea: se simte sau nu nevoia de critică literară? Și dacă ideea de critică literară este o noțiune, un concept care vrem/nu vrem există, cum sunt receptați și apreciați criticii literari actuali? Nu voi aminti de nesfârșitele comentarii literare  pe care bieții liceeni  trebuie să le memoreze, fiecare autor studiat fiind obligatoriu însoțit și de câteva referențe critice că „dau bine la bac”, în condițiile în care elevul nici măcar nu a citit respectiva carte; citate ale criticilor faimoși pe care la scurt timp, memoria le va elimina în cel mai natural mod posibil!

În fiecare zi suntem informați despre diverse evenimente sociale, culturale, artistice, astfel încât literatura, implicit lectura au devenit opțiuni banale în vârtejul unei lumi care admiră o fotografie și crede că așa a vizitat un muzeu, postează un citat al unui autor celebru și crede că astfel  a asimilat și cartea. Nu îmi amintesc să fi citit o carte doar pentru că așa îmi recomanda o prefață sau o recenzie. Nu aș dori să mai citesc o carte în a cărei recenzie aș găsi rezumatul acesteia. Uneori încep să am impresia că există mai mulți critici și recenzii decât autori și cărți, toți încercând să convingă eventualii cititori de justețea opiniilor lor critice. Actuala critica literară pare a fi ușor depășită de evenimente, dând impresia că  și-a cam pierdut echilibrul între generațiile de scriitori și generațiile de cititori insuficient  pregătiți și interesați , rezumându-se la scris de cronici și întocmire de clasamente.

Și asta nu înseamnă că anulez utilitatea criticii și a criticilor literari, dincolo de cazurile hilare când un autor se declara mirat și consternat de sensurile noi pe care le descoperea în propria-i operă, citind comentariile criticilor.

O opinie critică nefavorabilă are puterea să distrugă o carte valoroasă? De multe ori s-a întâmplat exact contrariul, cititorii având mereu ultimul cuvânt în materie de literatură, mai ales gândindu-ne la „Amantul doamnei Chatterley” (H.D.Lawrence), „Lolita” (Vladimir Nabokov), „Oameni din Dublin”(James Joyce) ori „ Conjurația imbecililor”(carte care a primit premiul Pulitzer, după ce John Kennedy Toole se sinucisese deja, în urma refuzurilor sistematice de a fi publicat).

Îmi imaginez criticul literar ca pe un funcționar la un ghișeu deschis pasionaților de literatură, ca o verigă între autor și cititor. Un critic trebuie să aleagă cu grijă cartea despre care a hotărât să scrie, să nu recurgă la compromisuri din obligație sau „de dragul” autorului.  O prezentare de carte poate incita curiozitatea unui cititor sau îl poate plictisi de moarte. Și când ești asaltat de reclame sub formă de recenzii scrise în termeni mai mult decât elogioși,senzaționali  chiar, aprecierile critice ale romanului la modă „Fluturi” al Irinei Binder, asta nu te determină să cumperi și să citești cu „osârdie” sute de pagini tot așteptând revelația care nu va apare nici măcar la final? Motiv pentru care, fără a citi nici măcar un singur cuvânt despre Corina Ozon,  Cristina Nemerovski , Chris Simion, Doina Rusti și Radu Găvan, trecând direct la lectură fără nicio informație prealabilă, am avut cele mai plăcute surprize. Ce ar mai fi de zis? Eminescu a spus-o demult, trebuie doar să ne reamintim din când în când:

„Critici voi, cu flori deșarte,

Care roade n-ați adus,

E ușor a scrie versuri

Când nimic nu ai de spus.” (Criticilor mei)

 

Muza virtuală

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s