OMUL, ARTISTUL, SCRIITORUL…

289511_10201441417463749_1535525881_o

„De ce chipuri și de ce-s chinuite?
Nu știu, cred ca pe față ni se vad toate, acolo suntem noi.
De aproape privindu-l, îl descoperi pe om, visele lui se vad, iubirile …
Acolo nu ne putem ascunde, acolo se vede fiecare tresarire.”

 

11816276_10207841573143641_7905657804382731254_o

14107876_10210797860448976_5718735886710412204_o

          Cătălin Onuț Piciu, omul  pasionat de artă, artistul cunoscut la începuturi ca omul care modeleaza chipuri de lut și eliberează strigătele pamântului,  se dovedește a fi și un bun cunoscător al artei de a  modela proza vieții, dând la iveală emoție și sensibilitate.

Volumul de povestiri „Băiețelul cu haine largi” dezvăluie un mod propriu de a scrie, de a transforma narațiunea în poem, trecând prin registrul stilistic al confesiunii și regresiei în trecut. Combinație uneori șocantă între liric și epic, preaplin omenesc de sinceritate, „fragmentele” de viață nu pot fi citite decât încet și cu pauze, urmate de lungi momente de reflecție…

Câteva dintre povestiri prezintă destine în derivă, singurătăți ale ființei: „Legătoria”, „Lucruri și obiecte pierdute”, „Centrul de colectat sticle și borcane”. Toate sunt strigătele de ajutor ale unor oameni la sfârșit de drum, bilanțuri triste ale unor vieți cenușii „am luat cu mine atâtea amintiri, am uitat să iau oameni”…

Sunt depănate amintiri, momente emoționante în care figura mamei rămâne punctul de reper al stabilității, al certitudinii că mâine va fi o zi mai buna: „priveam cea mai curajoasă persoană din viaţa mea, unul  dintre oamenii care a luptat  toată viaţa  ei cu soarta, cu oamenii înguşti, cu distanţa, de a nu  fi acolo de a fi aici, de a nu  te mulţumi  că stai jos, ci de a te ridica (…). Da, îmi  cunoscusem în sfârşit mama şi plângeam… ” („Paștele la Vâlcea”)

Ca un laitmotiv emblematic,  în paginile cărții se va regăsi tema copilăriei. Cătălin Piciu reînvie cu povestirile sale cuvintele lui Antoine de Saint-Exupery: „De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară.”  Însă toate povestirile vor ramâne triste, într-o încercare de a înțelege, de a explica lumea celor mari.  Se oferă lecția maturității precoce. Nu una voită, ci una impusă de comportamentul nefiresc al adultului care ar fi trebuit să îndrume pașii, să ofere mângâiere, protecție, îmbrățișări și sfaturi: „micuţul aşa-şi vedea familia: părinţii ce-mpart copii, copii ce-mpart părinţi, unul cu mama, unul cu tata. Părinţi ce aleg din proprii lor copii, copii ce aleg din singurii lor părinţi.” („Te dau afară”!)

O maturizare forțată în lumea celor mari, lume a egoismului, a brutalității și neînțelegerilor…O haina prea larga pentru un suflet de copil. Toate astea pot dărâma castelul magic cu praf de zâne, pot zugrăvi pereții palatului cu cele mai urâte tonuri de gri, pot lăsa urme de noroi pe treptele de la intrarea în viață, pot lăsa resturi de mizerie prin toate cotloanele sufletului, pot aduce urâțenia acolo unde erau lucruri frumoase. Pot darâma bucuria din sufletul unui copil: „ îl adusese-n lumea ei, a oamenilor mari, a celor răi şi de cele mai multe ori încrâncenaţi, fără vorbe bune şi fără alintări, fără vise şi de cele mai multe ori fără dorinţe.” („Copil venit în lumea celor mari”)

Urmărind aceste „flash”-uri dureroase ale memoriei ca  un „restitutio in integrum”  autorul reface un puzzle al existenței ca neputință, rătăcire și căutare disperată a sinelui.

Catharsisul  este produs prin cuvinte simple, construcții plăcute,uneori glumețe, fraze sfioase care produc tandrețe  și emoție („Spune-mi o vorbă, că eu iţi şoptesc un gând, un gând ca multe bomboane, pe care nu le am, nu le-am mâncat.”) Însă faptele descrise lasă un gust amar.

„Băiețelul cu haine largi” ramâne în memoria cititorului ca o carte tristă si necesară, de un curaj si o onestitate copleșitoare, transpunere literară a unui strigăt interior mut, ca în pânza lui Edvard Munch.

Strabatând anii, omul matur își poate regăsi curajul de a continua, de a-și croi o viața împlinită doar extrăgând seva inocenței din prospețimea copilăriei: „Tânăr, ce e prea mult e încă puţin, bătrân, ce este prea puţin este deja mult şi prezentul îl duci în treacăt…? Am fi de-ai locului? Am fi de-ai inimilor noastre? Și-ntunericul nopţii nu ne-ar mai opri, ziua am fi mai tot timpul copii, veseli şi-ndrăgostiţi de momentul în care putem fi noi, potrivind întrebarea „Eşti de- al iubirii tale?” Atunci poţi fi copil mereu, tot timpul copil…”

Muza virtuală

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s