DAN HORIA MAZILU

DanHoria-Mazilu-db20da9

 

Dan Horia Mazilu (n. 20 aprilie 1943 – d. 16 septembrie 2008) a fost un specialist în slavonă și limbi slave, profesor universitar, critic literar, estetician și istoric literar român. (Wikipedia). A fost totodată lector de limbă şi literatură română la Universitatea din Sofia şi profesor invitat la Institutul de Romanistică a Universităţii din Viena. Din 2006, a ocupat funcţia de director general al Bibliotecii Academiei Române.

A debutat în revista  „Arges” (1969), iar în volum cu monografia „Udriste Nasturel ”(1974). A colaborat la „Revista de istorie si teorie literară”, „Analele Universității din București”, „România literară” și „Luceafărul”.

Lucrările lui Dan Horia Mazilu intră, din păcate, ca atâtea alte mari personalități contemporane într-un con de umbră, într-un „laisser-passer” nedrept și de neiertat. În exegetica literaturii româneşti vechi există o pleiadă de specialişti de primă mînă dintre care i-aş aminti pe N. Cartojan, P. Panaitescu, D. Zamfirescu, M. Tănăsescu, E. Sorohan etc. Unul dintre cei mai avizaţi este  Dan Horia Mazilu, medievist reputat, poate cel mai bun cunoscător al „lumii româneşti vechi”.

Pentru Dan Horia Mazilu, „descoperirea antichității”, printr-un efort în care cultura laică deține prioritatea evidentă, înseamnă un gest de patriotism și recunoaștere, semnifică „reîntoarcerea culturii române la Europa latină, spațiul unde ea s-a născut si căruia i-a aparținut dintotdeauna”.

„Istoria nu e neapărat un joc al autorului cu trecutul, ci, mai degrabă, o selectie realizată prin uitare”, pare a spune Dan Horia Mazilu în introducerea cărtii „Noi despre ceilalți. Fals tratat de imagologie”(1999).

Blestemul, înțeles ca figură de stil și ca formulă literară este abordat de autor în volumul „O istorie a blestemului” (2001). Dan Horia Mazilu scoate la lumină blesteme și afurisenii, reînviind texte vechi din spațiul românesc laic și religios. Blestemele de dragoste, exemplu de virtuozitate lingvistică, contopesc de multe ori dorința de pedeapsă a „vinovatului” cu un ton jucăuș, ademenitor, mângâietor:

„Să aibă foc în clop

Şoareci în cioareci

Furnici în opinci.

Să-l ardă,

Să-l muşte,

Să-l pişte,

Să n-aibă stare, nici alinare

Pînă la mine n-a plecare.”

Muza virtuală

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s