CHARLES BAUDELAIRE

8746612e02ad8091b6d376df2c080596

 

Charles Baudelaire  (n. 9 aprilie 1821 – d. 31 august 1867) este poetul, esteticianul, criticul literar și de artă  care a revoluționat întreaga lirică franceză și europeană prin originalitatea și impactul controversatului volum „Florile răului” („Les fleurs du mal”).

Poezia lui Baudelaire în literatura franceză este un caz aparte, așa cum și felul său de viață a fost aparte, fiind considerat un „poet damnat”.  Cel care a pus în mișcare simbolismul, a devenit un simbol al decadenței aplicate în literatură, abordând teme considerate tabu: pierderea inocenței, desfătările erotice și atingerea morții. La reticența și ostilitatea fățisă a contemporanilor, Baudelaire a avut de luptat și cu acuzații pentru ofense aduse morale publice. Însă așa cum se întâmplă cu marii creatori, opera lui Baudelaire nu acceptă nicio clasificare, nicio încadrare în categoriile cunoscute, dincolo de bine și de rău.

Stephane Mallarmé, Paul Verlaine și Arthur Rimbaud l-au considerat pe Baudelaire un predecesor. În literatura română,, „Florile de mucigai” ale lui Tudor Arghezi au fost scrise sub influența „Florilor răului”.

Cea mai mare dovadă a originalității sale poetice a fost, așa cum scria Verlaine, „să reprezinte puternic și esențial omul modern”, în toată complexitatea sa fizică, psihologică și morală. Încă din tinerețe, trecut prin experiențe precoce de viață, poetul s-a considerat îndreptățit să oscileze între bine și rău. Locul comun al „urâtului” este banalul dus la extreme, iar Baudelaire a cerut artei, ca o reacție împotriva acestuia, să fie nouă, surprinzătoare, bizară.  Frumusețea este ea însăși o categorie contradictorie, ea venind din cer și din prăpastie, din Dumnezeu ți din Satana.  Dacă Baudelaire ar fi oglindit răul cu mintea, ar fi devenit filosof; reflectându-l însă cu simțirea a devenit poet, facând răul să devină floare.

„Florile răului” sunt un imn al biruinței omului definit prin păcat, împlinind natura omenească pentru care fericirea eternă rămâne doar o amăgire, în cel mai bun caz, o amintire.

Charles Baudelaire, îngerul căzut năzuind spre puritate fără a accepta vreo cerință a purificării, mereu pendulând între extaz și viciu, rămâne primul mare poet modern.

Muza virtuală

 

Gustul neantului

 

Trist spirit, altădată avid de luptă dreaptă,
Speranţa, ce cu pinteni te-nsufleţea în joc,
Te-a părăsit; te culcă, te culcă deci pe loc!
Biet armăsar, de-obstacol copita ţi-este spartă.

Taci inimă şi uită, smereşte-te şi iartă.

Spirit învins, năuc, borfaş bătrîn, deloc
Amorul nu te-mbie, disputa e deşartă;
Adio deci suspine şi cîntece de harfă
O inimă haină plăcerea-aruncă-n foc.

A primăverii vrajă s-a dus ca un noroc.

Şi timpul mi se scurge ca din clepsidra spartă,
Cum troieneşte neaua un corp prins de soroc,
Mă-nalţ şi văd pămîntul rotund pe la mijloc,
Iar adăpost nu caut, rămîn bătut de soartă.

Troienilor, mă duceţi în prăbuşirea-naltă?

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;CHARLES BAUDELAIRE&8221;

    • Sincer?:)))) Nici mie! Pe Arghezi nu l-am simțit niciodată „aproape”. De Baudelaire m-am îndrăgostit din clipa în care am citit prima poezie. Înca mai știu versurile…„Om liber, totdeauna iubi-vei vasta mare !
      Ea este-a ta oglindă. Întreg sufletul tău
      Tu îl contempli-n largul imensului tău hău,
      Având aceleași valuri şi-abisuri mult amare.”

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s