MILENA

received_1491982130836573

 

Era o tigancă frumoasă cu ochii verzi ca iarba crudă.

Privirea ei de smarald străpungea granițele rațiunii și se înfingea direct în suflet. Corpul mi-a reacționat instinctiv la apariția ei.

Era angajata unei trupe de dans, i se spunea Milena.

Țigăncile care le știam eu aveau părul negru și lung, ochii negrii, tenul măsliniu…

Dar ea, ea era deosebită, avea părul roșcat și scurt, legată cu o bentiță verde de frunte, era  îmbrăcată într-un costum țigănesc tot verde, cred că și ținuta îi punea în valoare ochii.

Când și-a făcut apariția cercul s-a deschis iar ea a pășit în mijlocul cercului plutind.

Dansa, dansa, dumnezeiește sau diavolește, nu știu cum aș putea să numesc dansul ei, te facea să te pierzi pe cărările trupului ei, iar privirea ei era ca o ceață care te dezorienta, din când în când ochii se înflăcărau și apărea un semn de informație ” Inaccesibilă”

Atunci când dansa parcă se iubea cu fiecare privitor în parte.

M-a luat de mână și mi-a șoptit, ” Ție îți lipsește curajul de a fi liber” ți-ai ferecat sufletul în închisorile minții, descătușează-ți sufletul și simte, simte dansul.

” Dansul este poezia piciorului”

” Dansul este limbajul ascuns al sufletului”  Trăiește simțind și nu trăi judecând. Mi-a dat drumul și a trecut pe la fiecare privitor șoptindu-i câte ceva.

Mi-am zis…cred în darul cunoașterii pentru că ea m-a descoperit exact așa cum eram Eu.

 

Am întâlnit-o din nou…

Aceași privire focoasă, care-ți incita simțurile.

Mersul ei te facea să te gândești la lucruri interzise…

Apariția ei te face să suferi că nu e a ta..

Chiar și cerul o dorește, heruvimii tânjesc să-i acopere trupul cu aripile lor, ar coborî o clipă în infern s-o aibă doar pentru o clipă, parcă ar fi un înger demonic trimis să slăbească puterea sfinților.

Atunci când îți zâmbește, pe zâmbetul ei scrie dorință, este ca un drog care te face să-ți pierzi și sufletul nu doar mințile…

Mă întreb oare destinul mi-o scoate în cale, să fie karma mea…

Am întrebat-o:

-Tu de ce nu ești ca ceilalți din șatra ta, de ce ești diferită? Pielea ți-e albă, părul roșcat  scurt, iar firea ți-e sălbatică, nu e supusă ca a femeilor din neamul tău…

Pari liberă și totuși, inaccesibilă…

Cine ești tu, Milena?

-Eu sunt ceea ce tu nu poți avea…

 

M-am îndrăgostit.

Oare orice scriitor se îndrăgosteşte de muza lui?

M-aş converti la simţămintele ei,  dacã aş putea putea sã o am, e acel sentiment dureros când iubeşti şi nu eşti iubit.

Şi legea aceea afurisită a şatrei care mi-o interzice…

Nu, nu este obsesie, este Dragoste…

De ce nu m-ai nascut mamă în şatră, de ce mi-e interzis ca s-o iubesc?

Mă visez că i-am posedat sufletul sălbatic, că mă iubesc cu mintea ei…

Îi ating simţurile şi ele mă ard, iar suflarea ei înteţeşte focul, îmi arde sufletul mamă şi ustură inima că nu e a mea.

O privesc de departe, dansează în jurul focului.

Dansează în natură, da, îi place să danseze goală în noapte, pentru că ea spune că dacă sufletul e îmbrăcat, trupul nu are nevoie de haine.

În momentul dansului se desprinde de ființa carnală și devine spirit, un spirit ce se bucură de trăirile dansului.

Un duh ce se iubește cu natura.

 

de FLORINA VITIUC CARAIVAN

 

 

ALEXANDRE DUMAS

220px-DUMAS_PERE

 

Alexandre Dumas – Dumas Davy de la Pailleterie, cunoscut și ca Alexandre Dumas tatăl, (n. 24 iulie 1802 – d. 5 decembrie 1870) a fost un autor de romane istorice de aventuri, prin care a devenit cel mai popular scriitor francez din lume.

Alexandre Dumas a fost crescut de mama sa și a primit o educație mai degrabă mediocră, însă acest fapt nu i-a afectat afinitatea pentru cărți, pe care le citea ori de câte ori avea ocazia. Povestirile mamei sale despre faptele de vitejie ale tatălui său din anii de glorie a lui Napoleon i-au stârnit imaginația pentru aventuri și eroi. Deși săracă, familia tânărului de douăzeci și doi de ani Alexandre Dumas, a păstrat atât reputația distinsă a tatălui său cât și legăturile aristocratice, aceasta fiindu-i de folos după restaurarea monarhiei.

După studii neglijate, a lucrat ca funcționar în biroul unui notar și a debutat redactând piese de teatru împreună cu prietenul său, vicontele Adolphe Ribbing de Leuven. Aceste prime încercări literare au fost eșecuri. Continuă să scrie teatru și cunoaște, în fine, succesul în 1829, grație reprezentației cu  „Henric al III-lea și curtea sa”, la Comedia Franceză. Succesul continuă pe toată durata carierei sale literare, în genurile sale predilecte: dramatic și romanul istoric.

A fost un autor prolific (cu ajutorul cunoscut al unor „negri”, mai ales Auguste Maquet care a participat la cele mai multe opere ale lui Dumas), semnând mari opere, cum ar fi „Cei trei mușchetari” sau „Contele de Monte-Cristo” în 1844.

Cele mai multe din romanele lui Dumas se inspiră din istoria Franţei: „După douăzeci de ani” şi „Vicontele de Bragelonne” continuă „Cei trei muşchetari”, „Regina Margot”, „Doamna de Monsoreau”şi „Cei patruzeci şi cinci” formează o trilogie inspirată dim domnia familiei Valois. Alte romane („Colierul reginei”, „Ange Pitoue”etc.) descriu declinul monarhiei franceze. O faimă, cel puţin egală cu cea a „Celor trei muşchetari” o are romanul inspirat din realitatea contemporană, „Contele de Monte Cristo”(1844).

În 2002, cu ocazia bicentenarului nașterii sale, rămășițele sale au fost transferate în Panteonul din Paris, nerespectându-se ultima sa dorință de „a reintra în noaptea viitorului în același loc în care am în viața trecutului”, „în acest fermecător cimitir (din Villers-Cotterêts) care are mai degrabă aerul unui țarc de flori, unde să lași copiii să se joace, decât al unui câmp funebru unde să calci cadavre”.

„Închipuirea zboară ca un înger; ea străbate mările unde am trăit naufragii, întunecimile unde ne-am pierdut iluziile, prăpastia unde ne-am îngropat fericirea.”

Muza virtuală

 

Surse bibliografice: Wikipedia, historia.ro

Sursa foto: http://www.hetel.ro

CELĂLALT EU

descărcare

Se spune că înțelepciunea vine odată cu vârsta.  Însă odată cu vârsta apare și un ciudat proces de selecție care face ca omul adult să se împrietenească din ce în ce mai anevoie. Citesc vorbele lui Saint-Exupery: „Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: „Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?” Ei vă întreabă: „Câţi ani are? Câţi fraţi are? Cât cântăreşte? Cât câştigă tatăl său?” Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut.” Poate ca aici se află înțelegerea înstrăinării: „oamenii mari” au multe relații, multe cunoștințe, dar puțini prieteni. Și tot aici „secretul” marilor prietenii, acele prietenii care durează viața întreagă. Pornesc din adolescență, din tinerețe, atunci când încă mai pastrăm suficientă inocență cât să ne aruncăm în vărtejul vieții cu o iubire și cu un prieten, căruia să-i poți mărturisi bucurii, necazuri și secrete.  Pentru că așa începe prietenia: cu un secret, un vis, un moment de bucurie sau de tristețe, fără teama de a fi judecați, categorisiți.

Michael Ende a scris o poveste pentru copilul din noi, „Momo”. Este povestea unei fetițe care nu vorbește și la care toată lumea vine să-și spună ofurile. Fetița ascultă, doar ascultă, iar oamenii își găsesc singuri răspunsuri la întrebările care îi frământă. Prietenii sunt cei care știu să asculte.

Astăzi, când internetul oferă definiții și descrieri ale sentimentelor, în așa fel încât toți suntem pregătiți cu un citat sau o imagine sugestivă despre prietenie, iubire, ură, astăzi știu că niciun autor, niciun text gata preluat nu va putea descrie pe deplin un sentiment. Poate un vers… Prietenia este o stare de grație, o plasă de siguranță pe care o întinzi celuilalt, știind că și pe tine, la o eventual cădere te va asigura o plasă. Un prieten ne va aduce lumina când vedem întunericul, ne va șterge lacrimile, ne va zâmbi când toți în jur se încruntă.

Într-o epocă a superficialității, când totul a devenit perisabil, oamenii care aleg să fie lângă tine necondiționat, sunt de neînlocuit. Cei care te cunosc și care te apreciază nu pentru ce ai devenit, nu pentru masca socială obligatorie, ci pentru ce ești tu, în sinea ta. Pentru ce erai atunci când ceea ce ești acum era doar un vis, o promisiune.

Și dacă cele mai trainice și frumoase prietenii se nasc în tinerețe, atunci când sexul contează prea puțin, ce se petrece cu prietenia dintre un bărbat și o femeie la vârsta maturității? Pentru cei deja căsătoriți, o nouă prietenie cu o persoană de sex opus va fi mereu sub semnul întrebării pentru partener. Motiv pentru care, ea va avea prietene, el – prieteni. De ce? Pentru că hotarul dintre prietenie și dragoste este subțire și înșelător. Cu cât prietenia este mai bine închegată, cu atât ispita va fi  mai mare. Este firesc…s-au format punți.

Și cum începe o poveste de dragoste? Prin sinceritate, pasiuni comune, devotament, confidențialitate. Prin prietenie, nu-i așa? Totuși, dacă de la prietenie se poate ajunge la iubire, de la iubire la prietenie, niciodată. Cea mai mare ipocrizie este sa vezi doi oameni care s-au iubit și unul dintre ei declară că au rămas prieteni. S-au iubit pentru ca exista o compatibilitate, s-au despărțit pentru ca acea compatibilitate a încetat să existe. Mai este loc de prietenie?

Prietenie între un bărbat și o femeie nu poate fi. Există o mică șansă:  când ambii sunt fericiți. Când ambii au familiile lor, copiii lor, și se văd uneori la o cafea. Dar într-o lume plină de erori și regrete ,este foarte puțin probabil să se întâmple asta. Un bărbat va fi prietenul unei femei până în ziua în care îi va observa privirea altfel decât de obicei. Așa cum se va schimba și la o femeie totul când,  nefericită, trecând printr-o perioadă de singurătate, el va fi aproape,  îngrijorat și tandru.  Femeia știe să vorbească mult, dar știe și să asculte. Bărbatul, incapabil să-și mărturiseasca slăbiciunile, eșecurile, altor bărbați, va alege o femeie ca bună ascultătoare, ca prietenă. Prietena va ști cum să-i echilibreze conștiința, chiar și când apar probleme cu alte femei. Riscul este să se îndrăgostească. Situație în care se pune întrebarea: cine este „victima”, cine este „agresorul”?  Simplu: „Doamnă, ce ne-arată luna?/Vânător – vânat,  sunt una.” Adrian Păunescu

Răbdarea de a asculta și alina un om în restriște, bucuria și lacrimile de tristețe simțite împreună cu celălalt, gesturile de tandrețe și afecțiune, împărtășirea de emoții sau de realizări, schimburile de idei și susținerea necontenită, înseamnă prietenie, indiferent de sex. Care poate deveni dragoste.

Prietenia nu este un contract pe o perioadă determinată. Prietenia nu poate fi „suspendată” o vreme sau ruptă. Prietenia este pe viață.  Nici terminarea vieții nu oprește prietenia. Ea va continua, atâta timp cât măcar unul dintre cei doi încă trăiește, trecând în poveste, în amintiri și pilde pentru cei care vin.

În momente de cumpănă, prietenia adevărată se salvează. Dacă se pierde pentru totdeauna, nu a fost prietenie. Însă cand dragostea pare sa fi devenit doar prietenie, ai pierdut deja în ambele direcții.

LUCIA CRISTINA ROTARU

 

 

Sursa foto: http://www.wallpapersxl.com

RAYMOND CHANDLER

chandler

 

Raymond Thornton Chandler (n. 23 iulie 1888 – d. 26 martie 1959) a fost un scriitor american de romane polițiste și nuvele.

S-a născut la Chicago în 1888. Are șapte ani când tatăl său, un american, o părăsește pe mama lui Raymond. Aceasta, o irlandeză, se întoarce împreună cu copilul în Anglia. Raymond Chandler revine în Statele Unite în 1912, stabilindu-se pe Coasta de Vest. Fermecător, spiritual, înzestrat pentru stiințe, Chandler își găsește de lucru ușor. La un moment dat, ocupă un post important într-o companie petrolieră. Participă la primul război mondial, luptând în Franța. Se căsătorește cu Cissy Pascal, o femeie cu 18 ani mai în vârstă decât el. La vârsta de 48 de ani își pierde slujba și începe o perioadă foarte dificilă pentru el.

Ca să-și câștige existența, începe să scrie pentru „pulps”, publicații de senzație, ieftine, care tipăresc literatură polițistă. Timp de 5 ani, lungi și grei, el își rafinează stilul, fiind susținut moral de soția sa. Când „The Big Sleep” („Somnul de veci”) e publicat în 1939, scriitorul are deja 50 de ani. Romanul e ecranizat în 1946, filmul fiind regizat de Howard Hawks și avându-i în rolurile principale pe Humphrey Bogart și Lauren Bacall. Filmul îl face celebru și pe Chandler. Alte romane de succes sunt „The High Window” („Fereastra de sus”, 1942), „The Lady in The Lake” („Doamna din lac”, 1943), „The Little Sister” („Sora cea mică”, 1949), „The Long Good-Bye” („Rǎmas bun pentru vecie”, 1953).

Personajul principal creat de Chandler, detectivul Philip Marlowe, e rafinat, cinic și ironic, scriitorul dând dovadă de remarcabile abilități tehnice. Romanele lui Chandler au fost tot mereu subiectul unor filme polițiste. Unele dintre ele au devenit clasicele genului  „Film noir”.

Raymond Chandler a murit în 1959, astăzi fiind catalogat drept unul dintre cei mai buni autori de romane polițiste din secolul 20, creator al romanului polițist modern.

„ Când ai îndoieli, ca să scapi de ele, ai nevoie să îţi intre pe uşă doi tipi înarmaţi.”

 

Muza virtuală

 

Surse bibliografice: Wikipedia

Sursa foto: Thrilling Detective

PRIETENIE PE MUCHIE DE CUȚIT

descărcare

 

Există o vorbă care circulă printre bărbați conform căreia între o femeie și un bărbat nu poate fi doar prietenie decât dacă femeia e urâtă, sau dacă el este homosexual. Este genul de afirmație a cărei valoare de adevăr este greu de stabilit deoarece încalcă, într-un fel, principiul non-contradicției. După cum se știe acest principiu stipulează că o afirmație nu poate fi adevărată și falsă în același timp. Cu alte cuvinte, fie poate exista o relație care să excludă atracția sexuală dintre cei doi, fie nu poate exista. Condiționalitatea introdusă face ca afirmația să fie prea puternică pentru a fi falsă și prea slabă pentru a fi adevărată. Dar, când ne aflăm într-o zonă atât de sensibilă cum este cea a relațiilor parcă principiile lui Aristotel nu se mai aplică atât de strict. Sau, parafrazându-l pe Pascal, relațiile dintre bărbați și femei au o logică pe care logica nu o cunoaște.

Dar să revenim la prietenia dintre bărbați și femei. Evident pentru bărbați reputația de vânător este prea importantă pentru a împiedica în amănunte ca logica sau realitatea. Pentru că, dacă este să renunțe la această medalie care crede el că îl validează ca mascul, atunci bărbatul trebuie să recunoască faptul că în general relațiile cu o femeie sunt cum vrea ea să fie. Nu durează mai mult de cinci minute ca o femeie să decidă dacă este interesată sau nu de un bărbat și să stabilească dacă îl bagă sau nu în Friendly Zone. Și, odată ajuns acolo, poate să teoretizeze el cât vrea despre cum este el vânător și cum femeile.. etc… etc

Când întrebi o femeie, despre același subiect , lucrurile se schimbă. Ea va putea sta lângă un bărbat fără să simtă niciun fior. Sau chiar dacă va simți, va nega. Pentru ea, lucrurile stau pe dos. Pentru a fi mai mult decât prietenie trebuie să fie îndeplinite niște condiții. Destul de multe. Le las cititoarelor mele plăcerea de a le enumera, pentru că sunt sigur, fiecare are propria listă.

Și da, îi lasă bărbatului senzația că el decide dacă relația este de prietenie sau nu. Pentru că, nu-i așa, bărbatul este vânătorul!

ALEXANDRU LUCA

 

Sursa foto: yureev – LiveJournal

JANUSZ KORCZAK

korczak1

 

Janusz Korczak, pe numele real Henryk Goldszmit, cunoscut și drept „Bătrânul Doctor” sau „Dl. Doctor” (n. 22 iulie 1878 sau 1879, Varșovia , Polonia – d. 5 sau 6 august 1942 ucis în lagărul de exterminare german de la Treblinka) – a fost un medic pediatru și pedagog polonez, evreu de naționalitate, scriitor publicist și activist social. Korczak a fost un pedagog inovator și autorul unor publicații despre teorie și practică în educație.

A fost un precursor al drepturilor copiilor și un apărător al egalității între copii. În calitate de director al unui orfelinat, el a inițiat, printre altele, un tribunal al copiilor, în care ei înșiși să-și rezolve propriile probleme; li se permitea, de asemenea, să depună plângeri la adresa profesorilor.

Cunoscutul psiholog elvețian Jean Piaget, care a vizitat orfelinatul fondat și condus de Korczak, spunea despre el: „Acest om minunat a avut curajul de a-și pune toată încrederea în copiii și adolescenții de care avea grijă, ajungând până în punctul în care le-a încredințat problema educației în propriile mâini, însărcinându-i cu cele mai grele probleme, care cer mari responsabilități”.

Korczak a creat prima revistă care publica materiale trimise de copii și care era adresată îndeosebi copiilor – „Mica Revistă”. A fost unul dintre pionierii cercetărilor în domeniul dezvoltării și psihologiei copilului, cât și diagnosticării educaționale.

Elementele-cheie în viziunea lui Korczak despre educație sunt:

  • respingerea violenței – fizică, verbală, venită din partea cuiva mai în vârstă sau cu o poziție mai înaltă;
  • ideea de interacțiune educațională între adulți și copii, care a dus la lărgirea spectrului pedagogiei clasice;
  • convingerea că un copil este o ființă umană la fel ca un adult;
  • principiul conform căruia procesul educațional ar trebui să ia în considerare individualitatea fiecărui copil în parte;
  • credința că un copil este cel mai în măsură să spună care îi sunt nevoile, aspirațiile și emoțiile, deci are dreptul la propriile opinii, care trebuie luate în considerare de adulți;
  • a oferi unui copil dreptul la respect, ignoranță, eșec, intimitate, la propriile opinii și la proprietate;
  • recunoașterea procesului de dezvoltare a copilului drept o muncă foarte grea.

Lucrările sale pedagogice considerate cele mai de preț sunt: ciclul de patru cărți „Cum să iubești un copil” (1920), „Momente educaționale” (1924), „Când voi fi iarăși mic” (1925), „Dreptul copilului la respect” (1929) și „Pedagogie prin joacă” (1939). Dintre cărțile pentru copii, „Regele Maciuś I” și „Regele Maciuś și Insula Părăsită” (1923) s-au bucurat de cea mai mare popularitate, fiind traduse în peste 20 de limbi; alte titluri cunoscute includ „Falimentarea Micului Jack” (1924), „Regulile Vieții” (1930) și „Vrăjitorul Kajtuś” (1935).

Evreu polonez, Janusz Korczak a declarat de-a lungul vieții că aparține ambelor națiuni: polonă și evreiască.

„Lasă-l să trăiască din plin bucuria dimineţii şi să privească înainte cu încredere. Aşa vrea copilul să vadă lucrurile. Nu-i pare rău de timpul în care ascultă o poveste, stă de vorbă cu un câine, prinde o minge, priveşte atent o imagine, caligrafiază o singură literă – făcând toate acestea cu mare plăcere. Dreptatea este de partea copilului.”

 

Muza virtuală

 

Surse bibiografice: Wikipedia

Sursa foto: http://www.ejka.org

FARSE LITERARE

bancuri-620x536-1

 

Face valuri în presa literară (y compris cea din online) din aceste zile o farsă teribilă a celor de la Dezarticulat (https://www.facebook.com/dezarticulat/). Pe scurt aceștia au inventat un intelectual român care trăiește în Argentina, care descoperă un scriitor român uitat ce ar fi publicat în anii terorii argentinene în samizdat tot felul de lucuri, inclusiv un roman SF postmodern, El Astrolabio. Totul inventat de la cap la coadă, mai ceva ca în Umberto Eco și Numele Trandafirului (mă refer aici la începutul acela cu manuscrisul pe care autorul îl are doar o noapte în posesie și îl traduce, etc..) De ce au făcut asta? Să se amuze și să vadă dacă ar putea face vreo revistă literară să publice așa ceva, pentru că El Astrolabio, era jurnalul de labă al unui astronaut. Toată povestea o găsiți aici (http://www.catavencii.ro/scurta-dare-de-seama-despre-cum-inventat-un-scriitor-si-l-publicat-romania-literara/) Spre deliciul lor, mușcă momeala nu doar reviste de provincie ci chiar și .. România Literară ( http://www.romlit.ro/un_prozator_romn_n_subterana_literar_argentinian) ceea ce este mai mult decât un simplu amuzament, este muniție serioasă în războiul din cadrul Uniunii Scriitorilor.
Dincolo de amuzamentul situației, trebuie spus că cei de la Dezarticulat nu au inventat nici apa caldă, nici mersul pe jos. O farsă similară le-a făcut Hașdeu celor de la Convorbiri Literare ( https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/08/21/farsa-lui-hasdeu/) făcându-i să publice o poezie ”La noi e putred mărul” care era un acrostih ce dădea la lectura primelor litere ale fiecărui vers ”La convorbiri literare”.
S-a râs mult în epocă de Junimea, farsa a intrat în istoria literaturii, dar nu a fost învățătură de minte, pentru că, peste ani, cei de la România Literară au mușcat-o la rândul lor. Era un măr putred la Convorbiri Literare, este o astrolabă acum, doar lumea evoluează, nu?
Dincolo de anecdota savuroasă, farsa mai are un rol important. Să arate încă odată cui are chef să înțeleagă că literatura este în primul rând un joc. Nu e bine să ne luăm prea în serios, pentru că riscăm să devenim ridicoli. Iar cei de la România Literară au uitat asta, și se cred deținătorii adevărului absolut în materie de valori literare. Nu sunt. Așa cum nu e nimeni.
Literatura este o sumă de adevăruri individuale care de cele mai multe ori se bat cap în cap. Dacă uiți asta te mai trezești cu o astrolabă în mână.

 

https://www.facebook.com/dezarticulat/  

ALEXANDRU LUCA

 

Sursa foto: http://www.libertatea.ro