DOINA CORNEA

doina-cornea

Doina Cornea (n. 30 mai 1929) este o publicistă și disidentă anticomunistă, personalitate controversată în societațea românească de după ’89. A fost asistentă universitară la catedra de limba franceză din cadrul Facultății de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj.

În 1980 a realizat primul „samizdat” (volum fabricat manual, distribuit prin rețele de prieteni), Încercarea labirintului, urmat de alte patru traduceri-samizdat (din limba franceză), cărora le-a scris note și prefețe: Petru Gherman, Ieremia Valahul, Lao-tse, Tao te king, Gabriel Marcel, „Dreptate și Adevăr”, Ștefan Lupașcu, – partea de Trialog din „Omul și cele trei etici ale sale”.

Samizdatul,  cuvânt de origine rusă a fost una dintre principalele activități disidente din blocul sovietic, activitate în care diferite persoane au reprodus manual publicații sau opere literare cenzurate, transmițându-le de la cititor la cititor, în cercul de prieteni și cunoscuți. Această practică de sustragere față de cenzura impusă oficial reprezenta o activitate periculoasă pentru cei ce realizau respectivele copii dar și pentru cei ce le răspândeau sau erau prinși în posesia materialelor cenzurate.

Între 1982 și 1989 a difuzat 31 de texte și proteste prin radio „Europa Liberă”. În 1983 a fost destituită de la universitate și supusă unor anchete, interogatorii, bătăi, amenințări. Urmărirea ei politică a fost coordonată de colonelul de Securitate Alexandru Pereș, tatăl senatorului Alexandru Pereș (PDL).

Împreună cu fiul ei, Leontin Iuhas, a răspândit 160 de manifeste de solidaritate cu muncitorii din Brașov răsculați la 15 noiembrie 1987, ambii fiind arestați pentru 5 săptămâni (noiembrie-decembrie 1987).

În septembrie 1988, printr-o scrisoare deschisă adresată papei Ioan Paul al II-lea, scrisoare difuzată de Radio Europa Liberă, a solicitat împreună cu alți cinci intelectuali clujeni scoaterea Bisericii Române Unite cu Roma din ilegalitate.

Practic, apoi a fost urmărită permanent până la 21 decembrie 1989. A participat la manifestația stradală de la Cluj din 21 decembrie 1989, sub gloanțe.

Este membră fondatoare a „Grupului pentru Dialog Social”, a „Alianței Civice” și a Fundației Culturale „Memoria”. A publicat peste 100 de articole în ziare și reviste („22”, „România liberă”,„ Vatra”, „Memoria” etc.). A ținut conferințe în țară și străinătate, multe dintre ele publicate în volume colective („Une culture pour l’Europe de demain”, „Il nuovo Areopago”, „Mission”, „Quelle sécurité en Europe à l’aube du XXIème siècle?”, „Europe: les chemins de la démocratie”, „Politique Internationale”, „Amicizia frai popoli”).

A primit un mare număr de distincții, titluri și premii, dintre care cele mai importante sunt: Premiul „Thorolf Rafto” (Norvegia, 1989); Doctor Honoris Causa al Universității Libere din Bruxelles (1989); Legiunea de Onoare în grad de Ofițer (Franța, 2000); Ordinul „Steaua României” în grad de Mare Cruce (2000); Legiunea de Onoare în grad de Comandor (Franța, 2009);din partea Regelui Mihai a primit Crucea Casei Regale a României în octombrie 2009.

Naşterea unei noi lumi a îndemnat-o la confesiune şi reflecţie, publicând volume de referinţă pentru universul său lăuntric: „Liberté? Entretiens avec Michel Combes ”(1990), „Scrisori deschise şi alte texte”(1991), „Faţa nevăzută a lucrurilor. Dialoguri cu Rodica Palade” (1999) şi „Puterea fragilităţii” (2006).

Întreaga activitate a Doinei Cornea este expresia a recunoaşterii publice a curajului „de a-şi înfrânge frica, de a ajunge liberă înlăuntrul fiinţei sale”, după propria-i mărturisire.

„ Ca fiinţe umane avem dreptul să gândim şi să ne exprimăm gândurile, avem obligaţia de a nu rămâne indiferenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Ca cetăţeni, am contribuit prin munca noastră la menţinerea societăţii. Avem dreptul să ne şi bucurăm de roadele muncii noastre, avem dreptul să ştim cum sunt administrate bunurile pe care le-am produs; avem dreptul la stabilitate şi securitate sociale ca temei al existenţei de zi cu zi; avem dreptul la un climat de încredere şi de fraternitate cu semenii noştri.” (fragment din „Scrisoarea deschisă adresată preşedintelui  Nicolae Ceauşescu”)

 

Muza virtuală

Sursa foto: Rafto Foundation

Surse bibliografice: Wikipedia, Scrisoare deschisă adresată preşedintelui Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu (cu privire la necesitatea unor reforme) – Doina Cornea

IERTATELE VICII ALE SCRIITORILOR

Omul este suma viciilor, viselor, dorințelor mărturisite ori ascunse și necesităților sale… Și oricum am numi un defect omenesc –  că o fi cusur, neajuns, apucătură, patimă ori dezmăț, timpul și exersarea lui zilnică va rămâne un detaliu sau va deveni eticheta unei persoane.

Scriitorii, ca și personajele lor, sunt personificarea tuturor virtuților și viciilor posibile.  Și dacă la omul de rând viciul reprezintă un mecanism de elliberare a frustrărilor și a stresului cauzat de infinitele  poveri ale zilei și este supus blamării „sfinților” din preajmă,  la scriitori este doar consemnat ca un detaliu biografic, eventual  transformându-se într-o anecdotă care va ajuta la creionarea – peste timp, a unui  portret subiectiv.

Ca cititor cu largi orizonturi și înțelegere a tot ce aparține firii omenești, consider că nu trebuie să facem confuzie între etică și estetică. Să înțelegem că valoarea morală a unei opere este cu totul diferită de morala creatorului ei. Să așteptăm de la scriitori să fie niște îngeri? Ce cărți plictisitoare ar scrie!…

Sa aprindem o țigară, să gustăm dintr-o cafea neagră ca păcatul și să aruncăm o privire furișă spre …proastele obiceiuri ale marilor oameni de litere.

Trecând printr-o depresie devastatoare cauzată de mai multe evenimente tragice petrecute în familia sa, Dostoievski  devenise dependent de jocurile de noroc și,  în special, de ruletă, ajungând să scrie pentru a-și putea achita datoriile accumulate.

Deja știm cu toții că mulți, foarte mulți scriitori faimoși au fost dependenți de alcool (Nichita Stănesc u – cel care bea două sticle de vodcă pe zi,  F.S. Fitzgerald, William Faulkner, Charles Bukovski), statutul de lider revenindu-i lui  Hemingway care consuma trei sticle de vin la micul-dejun, iar, în restul zilei, scotch, tequila, martini şi whisky.

Nici Baudelaire nu s-a temut să-și recunoască viciul: „Întodeauna să bei… Îmbată-te constant. Doar îmbată-te!”  Pentru Charles Bukowski imaginea dată de alcool capătă dimensiuni halucinante: „A bea este un lucru emoţional. Te scoate din cotidian şi din propriul corp şi te arunca în zid. Am sentimentul că băutura este o formă de sinucidere, dar care îţi dă şansa să te întorci la viaţă şi să o iei de la capăt a doua zi. Este ca şi cum te-ai omorî cu propria mână şi apoi renaşti. Presupun că am trăit deja zece sau cincisprezece mii de vieţi până acum”.

Balzac reușea să scrie nopți în șir, găsind inspirația în cele 50 de cești cu cafea consumate zilnic, inclusiv mestecarea zațului uscat. Îl întrecuse pe Voltaire care se limita la… 40 de cești!

Marijuana, cocaină, opium, morfină – narcoticele care au „hrănit” imaginațiile unor mari personalități ca Alexandru Macedonski, Mateiu Caragiale, Mircea Eliade, Emil Cioran ori Eugene Ionesco. Lewis Caroll, cel care a dat viață unuia dintre cel mai iubite personaje ale literaturii pentru copii („Alice în țara minunilor”), era „posesorul” a nenumărate boli care îl țintuiau la pat, pe care le calma cu droguri psihoactive.

„Singura cale de a scăpa de o ispită este să îi cazi pradă” mărturisea Oscar Wilde în „Portretul lui Dorian Gray”.  Si…a scăpat de ispită, prin colaps matrimonial, preferând idilele homosexuale. Virginia Woolf, o altă prezență destinată nemuririi literare, era maniac-depresivă într-o vreme în care se știau prea puține despre bolile psihice. Îndrăgostindu-se de o femeie, Virginia Woolf și-a continuat netulburată și cu mare succes cariera literară. Să nu uităm de cei doi „poeți blestemați”, Rimbaud și Verlaine, a căror poveste de dragoste va sfârși în droguri și alcool. Marele Franz Kafka, umilit în de tatăl său care considera scrisul și cititul o ocupație înjositoare, a ales să-și petreacă timpul liber prin bordelurile din Praga, simțindu-se complexat de aspectul său uscățiv și lipsa unei musculaturi … bărbătești.

„Fetița cu chibriturile”, „Rățușca cea urâtă” ori „Crăiasa zăpezilor”, poveștile fascinante și atât de triste ale lui Hans Christian Andersen și-ar pierde din valoare, devenind bizare, știind  că scriitorul ascundea orientarea lui homosexuală?

Teama de a nu greși duce la erori mari. Dorința de a face lucruri mari duce la greșeli  omenești. Și nu suntem noi, cei fără harul geniului, chemați să judecăm. Arta unui scriitor nu este adresată unui public, scrisul său nu are neapărat „destinația” unor cititori. Omul care creează scrie pentru sine, din dorința de a se elibera prin cuvinte de un „prea plin existențial”, fără ca cititorul să-i fi cunoscut angoasele, spaimele ori obsesiile, de care nu ar ști cum să se îndepărteze mai repede.

Nu suntem posesorii adevărului absolut, viețile noastre nu sunt absolut exemplare.  Fiecare dintre noi  își are  propriul adevăr, întotdeauna de un subiectivism care, în majoritatea cazurilor,  este și moral. Sau ar trebui să fie.

Muza virtuală

 

 

Surse bibliografice: „Narcotice în literatura română” de Andrei  Oișteanu; http://rictornorton.co.uk/andersen.htm

STAN VELEA

Stan-Velea

Stan Velea (n. 29 mai 1933 –  m.30 iunie 2007) este un specialist în limba și literatura poloneză, comparatist şi traducător. A urmat Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia slavistică, specialitatea limba şi literatura polonă (1952-1957). Şi-a susţinut doctoratul în 1968 cu o teză despre Wladislaw Reymont. După licenţă  a fost cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor al Academiei Române (Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”), unde va rămâne până la pensie.

A tradus în limba română numeroși scriitorii polonezi, printre care se numără Henryk Sienkiewicz, Boleslaw Prus, Wladislaw Reymont, Jaroslaw Iwaszkiewicz, Sîawomir Mrozek etc. Pentru îndelungata sa activitate dedicată promovării literaturii polone în străinătate a fost răsplătit cu importante distincţii culturale şi de stat ale Poloniei: Ordinul Meritul Cultural (1970), insigna Amicus Poloniae (1985), Crucea de Cavaler a Ordinului Meritul Polonez (1997) etc.  Academia Română i-a decernat în 1995 Premiul „Titu Maiorescu” pentru volumul al III-lea din „Istoria literaturii polone”.

Scopul fundamental al lui Velea a fost de a elabora o istorie a literaturii polone din perspectiva unui exeget român, analizele şi studiile anterioare, incluse în volumele „Scriitori polonezi” (1972) şi „Ipostaze europene ale romanului contemporan”,„ Romanul polonez„  (1984), constituind etape pregătitoare.

În „Universalişti şi comparatişti români contemporani” (1996) sunt configurate „profiluri” reprezentative: G. Călinescu, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Dan Grigorescu, Alexandru Balaci, Romul Munteanu, Edgar Papu, Al. Dima, I.C. Chiţimia, G. Mihăilă etc. „Plămada cărţilor” (1997), volum alcătuit din articole şi studii de teorie, critică, istorie literară şi comparatism, îşi propune să sugereze câmpul din care se adună informaţiile „plămădite” în infrastructura unor opusuri. În perimetrul aceloraşi discipline interferenţe care au dominat activitatea lui Velea intră lucrarea „Literatura polonă în România”,„ Receptarea unei mari literaturi” (2001), care înregistrează cronologic traducerile din literatura polonă în limba română, precum şi ecourile lor, fiind însă mai mult decât o bibliografie comentată critic.

,,Preocupat în permanență de «polonismele» mele, nu mi-am găsit timp să împletesc  utilul cu plăcutul. De aceea, nu mă prea dau în vânt după verva saloanelor, călătorii sau itinerarii solitariste. Sau poate, pur și simplu, nu știu să mă simt bine între prieteni, pe care trebuie să-i cultivi, în timpul călătoriilor sau în singurătate. Încerc atunci sentimentul timpului irosit. În locurile de baștină, mă întorc arareori, iar la Suceava urc în fiecare an, pentru că am impresia că fac ceva folositor. În consecință, prefer liniștea camerei de lucru și convorbirile tăcute, dar cât de întremătoare, cu autorii îndrăgiți și cărțile preferate. Cum m-aș putea plictisi în compania acestor prieteni care nu m-au trădat niciodată? Iar de odihnit, mă odihnesc alternând reconfortant exegeza istorico-literară cu traducerea.”

 

Muza virtuală

 

Sursa foto: referatele.com

Surse bibliografice: „Dicționar biografic al literaturii române” – Aurel Sasu, altmarius.ning.com

SINDROMUL STOCKHOLM – PARTE A PSIHOLOGIEI NAȚIONALE?

femei_84484800

 

Pentru cititorii mai puțin familiarizați cu mulțimea de sindroame care ne tot dă târcoale sănătății mintale si bunului-simț, aș vrea să prezint, pe scurt, despre ce este vorba: sindromul Stockholm reprezintă un răspuns psihologic apărut uneori la un ostatic, acesta ajungând să arate semne de simpatie, loialitate și chiar respect voluntar față de cel care îl ține prizonier. De asemenea, sindromul poate să apară și în alte cazuri, cum ar fi în cel al unei soții maltratate sau al unui copil abuzat.

La polul opus, într-o relație de antonimie, se situează sindromul Lima, când rǎpitorii ajung sǎ fie mai receptivi faţǎ de nevoile ostaticilor lor, în cazul nostru, bărbatul agresor manifestând uneori milă, înțelegere pentru soție, eventual copii.

Și cum s-ar explica și aplica aceste  teorii pe tiparul familiei tradiționale românești, care se conduce încă pe principiul „Bataia e ruptă din rai”?  Eroarea se produce înca din momentul pronunțării „tradițional”, cuvânt care te trimite cu gândul la fapte, evenimente reale sau legendare  petrecute în trecut.  În trecut! Dar câte dintre noi nu avem o matușă bine „altoită” când se întoarce bărbatul de la „una mică” în compania prietenilor? Sau o prietenă care ne sună înlăcrimată, povestind cum s-a iubit cu soțul dupa ce și-a „furat-o” că „ăla micu’” face prea multă gălăgie sau că a fost ciorba prea fierbinte ori prea rece? Tradițional sau/și modern?

Psihologii au constatat ca oamenii nu pot sta nefericiți perioade îndelungate de timp. Instinctul de supraviețuire, dorința de a proteja copiii, le va face pe femei să accepte, să caute să-l înteleagă pe agresorul soț sau tată. Însa în spatele cortinei numite toleranță, iertare, se vor ascunde grave traume sufletești, pe baza convingerii că iertarea constituie un etalon al spiritului feminin.

S-a demonstrat existenta a doua forțe polare care orientează acțiunile oamenilor: dorința de putere si dorința de supunere. În ceea ce numim „familie tradițională”, dorința de supunere învingea dorința de putere, femeia având doar obligații pe care și le asuma firesc.  Cel care aducea banii acasa își permitea să fie agresiv, irascibil, violent,să impună o ierarhie. O data cu instaurarea modernității, asistăm la un egalitarism care va păstra, totuși, diferențele fiecarui sex, elegant camuflate. Rămâne   tendința de păstrare a imaginii autoritare și puternice masculine și una secundară, feminină, vulnerabilă. Din fericire, femeia nu mai acționeaza doar în spațiul privat, al familiei, ci și în cel public, este educată și dispune de autonomie.

Exemple din literatură? Mara lui Slavici, văduva care a luptat cu prejudecățile sociale și a crescut singură doi copii, cea care a reușit să răzbată singură într-o lume a bărbaților…

Sau poate enigmatica și distinsa „doamnă T.” din “Patul lui Procust” (Camil Petrescu)? Personaj complex, cu o mare cultură, care își deschide un magazin de  mobilă stil pentru a se întreține, dar și pentru a-și hrăni pasiunea pentru artă, femeia modernă prin definție …

Și dacă Rebreanu credea că „femeia este începutul tuturor păcatelor”, femeia, prin delicatețe, tact și răbdare, nu a arătat niciodată ceea ce nu a vrut să se vadă, s-a comportat de multe ori așa cum își dorea ea ca bărbatul să se poarte. Toate aceste nuanțe comportamentale ale femeii nu au fost si nu sunt încă înțelese de bărbați.

„Femeia, ce știe femeia?” Femeia știe atât de multe, sau poate știe un singur lucru: să ofere întotdeauna mai mult decât a primit.

Tendințele care circulă în spațiul virtual, dar și în societate, acelea care ne trimit spășite și cu multă voioșie la familia tradițională ( a se citi: la cratita!!!), nu fac decât să-mi atragă atenția asupra unui pericol mai mare decat misoginismul: misoneismul –  neîncrederea, aversiunea acerbă împotriva a tot ce reprezintă noutate, schimbare.

 

Lucia Cristina Rotaru

 

 

Sursa foto: B365

IAN FLEMING

Ian Fleming

 

Ian Lancaster Fleming (28 mai 1908 – 12 august 1964) a fost un scriitor și jurnalist britanic, cunoscut pentru crearea lui James Bond și elucidarea aventurilor acestuia în 12 romane și 2 povestiri scurte. Cu circa 100 de milioane de exemplare vândute în toata lumea, lucrările despre spionul britanic sunt incluse în lista celor mai bine vândute cărți. Fleming a mai scris două cărți și povestea pentru copii „Chitty-Chitty-Bang-Bang”.

În 1939, Fleming este recrutat în Armata Regală, ca asistent personal al amiralului John Godfrey. La început, este locotenent în rezervă, apoi locotenent-comandant, și, în cele din urmă comandant.

În 1940, Fleming și Godfrey i se adresează lui Kenneth Mason, profesor de geografie la Oxford, pentru pregătirea rapoartelor destinate așezării geografice a țărilor ce iau parte la operațiunile militare. Mai târziu, este inițiatorul „Operațiunii Neîndurare”, care are scopul de a obține documentele secrete ale Flotei Maritime Germane. Aceasta are loc prin prăbușirea unui avion german Heinkel, în Canalul Mânecii. Apoi, echipajul britanic, îmbrăcat în uniformele aviației germane, este preluat de o navă petrolieră germană. Supraviețuitorii vor omorî echipajul german, și vor jefui nava, astfel obținând informația necesară. Din cauza mustrărilor lui Alan Turing și a lui Peter Twinn, un asemenea lucru nu se va mai întâmpla niciodată. Fiica lui Fleming, Lucy, a declarat la emisiunea „The Bond Correspondence”, difuzată la Radio BBC în data de 24 mai 2008, că s-ar fi înecat o flotă întreagă, dacă ar fi prăbușit un avion ca Heinkel-ul.

În 1944, Fleming obține controlul asupra unei unități specializate de comandanți, cunoscută sub denumirea de „Unitatea 30 de Asalt”. Nu este nici fondator, nici comandant, ci planificator. Acesta a avut idei referitoare la locul de dislocare a echipamentului și informației inamicului, care ar fi fost de folos Forțelor Aliate. Astfel, unitatea era formată din echipe de comandanți antrenați pentru a ținti sediile centrale ale inamicului, să secretizeze informația și unitățile de echipament cu o astfel de inteligență, cu care un simplu soldat ar fi capabil să o avarieze, sau chiar să o distrugă. Unitatea nu a lucrat de una singură, ci în colaborare cu orice forță avea nevoie să colaboreze cu ei. La etapa finală, echipele erau antrenate și echipate corespunzător, pentru a fi capabile să atace singure sediile, și să obțină orice fel de informație, înaintea inamicului. Fleming a avut acces indirect la aceste operațiuni, deoarece ele au avut loc în Marea Mediterană. Succesele obținute acolo îl fac să fie demn de încredere „în ochii” Flotei Maritime. Astfel, organizația este extinsă și primește sarcini concrete, pe care trebuie să le îndeplinească. Fleming este cel ce coordonează aceste acțiuni. Acesta vizitează formațiunea, și constată că ea nu este utilizată conform normelor pe care trebuie să le îndeplinească, astfel având pierderi de specialiști calificați. Activitatea este revizuită după această întâlnire.

Mai târziu, Fleming lucrează cu forțele secrete ale Marii Britanii, care includeau laboratoare nucleare și centre de cercetare. Un mare succes l-a constituit atacul portului german Kiel, unde au fost luați prizonieri angajați ai Centrului de construcție a rachetelor, proiectilelor și a avioanelor cu reacție. Unele dintre aceste elemente sunt folosite în nuvela „Moonraker” (1955) din seria James Bond.

Activitatea lui Fleming a constituit baza romanelor despre agentul secret James Bond. În 1953, acesta publică primul roman „Casino Royale”, în care este  pentru prima dată prezent, agentul secret James Bond, cunoscut sub numele de cod „Agentul 007”. Numele personajului principal e inspirat de la ornitologul James Bond, care îi permite lui Fleming să utilizeze moșia lui și a soției sale din Jamaica, pentru a scrie.

Fleming a scris primul roman cu James Bond, „Casino Royale”, la vârsta de 44 de ani, ajungând să vândă peste 100 de milioane de cărţi, în întreaga lume. Au urmat alte 11 volume cu Agentul 007 şi o carte foarte apreciată pentru copii („Chitty Chitty Bang Bang”), toate consolidându-i poziţia în topul scriitorilor de succes ai secolului 20.

Primul film Bond a avut lansarea  în 1962 şi a însemnat începutul uneia dintre cele mai mari francize din istoria filmului, care a inclus mari actori, precum Sean Connery, Roger Moore sau Pierce Brosnan, alături de frumuseţi ca Ursula Andress, Jane Seymour și  Honor Blackman.

„Toţi oamenii extraordinari sunt maniaci. Sunt posedaţi de o manie care îi duce înainte către ţelul lor.”

 

Muza virtuală

Sursa foto: BBC America

Surse bibliografice: Wikipedia

COALIȚIA PENTRU FAMILIE ȘI SINDROMUL STOCKHOLM

descărcare

 

„Femeia nebătută e ca moara neferecată – nu macină bine”, „Femeia – părul lung și minte scurtă”. Sunt doar câteva dintre proverbele ce exprimă un adevăr pe care îl credeam irefutabil. Civilizația tradițională românească a fost una în care drepturile femeilor erau sever restricționate (ca să folosesc un eufemism). Nu spun că toate femeile din familia tradițională erau bătute, dar agresiunea asupra lor era o cutumă bine împământenită încât intrase în imaginarul colectiv.

Două exemple din literatură, pentru că altfel aș putea scrie sute de pagini pe această temă. Orice absolvent a douăsprezece clase a citit „Baltagul”. Dincolo de toate clișeele pe care le-ați îngurgitat despre carte, putem citi acolo cum arăta un bărbat model (după care Vitoria, rămasă văduvă, suspină): „Fiind ea așa de aprigă și îndârjită, Lipan socotea numaidecât că a venit vremea să-i scoata unii din demonii care o stăpâneau. Pentru asta întrebuința două măiestrii puțin deosebite una de alta. Cea dintâi se chema bătaie, iar a doua o bătaie ca aceea ori o mamă de bătaie.”

A doua referință este cea din Marin Sorescu, „La lilieci”, o alte carte care surprinde ethosul popular românesc: „La noi muierea pupa mâna bărbatului/ Până mai adineauri – zicea Marin al lui Pătru,/Şi din dumneata nu-l scotea niciodată/Îi făcea trei, patru copii, dar nu îndrăznea să-i zică tu…/ Femeia, ce ştie femeia?”

Practic, în ceea ce numim tradiția populară românească femeile erau considerate ființe de rang inferior. Pentru ca acest lucru să se schimbe a fost nevoie de mult efort, și încă nu putem spune că lucrurile sunt pe deplin rezolvate, dar a nu accepta că modernitatea a însemnat un progres în privința drepturilor femeilor înseamnă a fi ori orb, ori prost.

Tot ce am spus pănă acum pare un truism. S-a dovedit a nu fi. Disputa din spațiul public lansată de „Coaliția pentru familie” a dovedit-o cu vârf și îndesat. În încercarea de a combate ideea căsătoriei între persoanele de același sex (nu discut aici cât este de dezirabilă sau nu acest lucru, deci nu aceasta este tema articolului), deodată tradiția românească a devenit un fel de paradis pierdut. Femei care, altfel par normale și cărora nu ar părea că trebuie să le explici de ce modernitatea este bună, devin brusc apărătoarele înflăcărate ale unui mod de viață care, dacă ar fi reintrodus, le-ar reduce foarte mult din gradele de libertate. „Modernitatea a feminizat bărbații și a masculinizat femeile” clama recent o stimabilă doamnă psiholog într-o polemică pe tema asta, lăsându-mă fără replică. Iar pagina de Facebook a „Coaliției pentru Familie” este plină de femei care plâng după vremurile tradiționale.

Desigur, una dintre explicațiile la care se poate apela, este că sindromul respectiv nu se moștenește. Este o traumă individuală și atât. Modul în care unele femei plâng după vremurile apuse în care erau în mod sever oprimate, poate fi un bun subiect de analiză pentru psihologi, care pot căuta mecanisme de perpetuare ale sindromului Stockholm.

ALEXANDRU LUCA

Sursa foto: Pakistan Today