Ieri

c4bcef505d06c84af40b6baee44ae548--ballet-drawings-girl-drawings.jpg

Ziua de ieri care se-ntoarce

În zbor aduce amintiri

Și sufletul să ți-l încarce

Cu sfaturi bune sau doar clevetiri.

Dar ziua aceea te învață

Că timpul înseamnă doar acum

Ea îți oferă o povață

Și înțelepciune pentru drum.

Ziua de ieri care te-ndeamnă

În treacăt spre o nouă zi

Și te urmează , dar în taină

În viață și doar tu o să știi.

 

Vero

ALEXANDRU PIRU

imageproxy

 

Alexandru Piru (n. 22 august 1917 – d. 1993) a fost un critic și istoric literar român, profesor de literatură la Facultatea de Litere a Universității din București. A fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în București pe listele partidului FSN.

În cadrul activității sale parlamentare, Alexandru Piru a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Statul, Israel, Republica Populară Chineză și Franța.

A fost unul dintre asistenții lui George Călinescu, alături de Dinu Pillat și Adrian Marino, pînă la „radierea” (îndepărtarea) acestuia din Facultate, și a îngrijit reeditarea monumentalei „Istorii a literaturii române de la origini și pînă în present”, semnând prefața ediției a doua, publicată în 1982 de Editura Minerva.

Alexandru Piru a scris de asemenea o istorie a literaturii române, influențată ca manieră de abordare de cea a lui G. Călinescu, „Istoria literaturii române de la origini până la 1830” (publicată în 1977), „Istoria literaturii române” (publicată postum în 1994) și nu în ultimul rând foarte utila „Istorie a literaturii române vechi”, considerată a fi a doua ca valoare după cea interbelică a lui Nicolae Cartojan.

Alexandru Piru este și autorul unei retrospective a deceniului literar cinci, intitulată „Panorama deceniului literar românesc 1940-1950” (apărută în 1968). În anul 2006 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

 

Muza virtuală

 

Surse bibliografice: Wikipedia

Sursa foto: Forum eGaming – eGaming.RO

JULES MICHELET

jules-michelet

Jules Michelet (n. 21 august 1798 – d. 10 februarie 1874) a fost un reputat istoric francez, reprezentant al istoriografiei romantice. Doctor al Universității din Paris în 1819, profesor în 1827 la École Normale Supérieure, Michelet este cel care, în anii 1840, atrăgea la Collège de France sute de studenți fascinați de magia vorbelor sale, de exaltările și convingerile sale politice. Este cunoscut și ca filoromân, atât prin scrierile sale, cât și prin sprijinul moral pe care l-a acordat „pașoptiștilor” români (unii dintre aceștia fiindu-i studenți la Collège de France).

1833 este anul de debut al operei capitale a lui Jules Michelet: „Histoire de France” („Istoria Franței”), an în care apar primele două volume ale acestei monumentale opere istorice. În 1846 îi apare una dintre cărțile de căpătâi ale revoluționarilor de la 1848 (inclusiv a celor români): „Le people” („Poporul”).

În timpul revoluției franceze de la 1848, Michelet, spre deosebire de mulți alți scriitori, nu a intrat în viața politică activă, deși a fost des solicitat. Excesele acestei revoluții, mai ales atunci când trupele au tras în opozanți, l-au convins că democrația nu este posibilă decât atunci când ea va fi definită și învățată de către toți cetățenii. Michelet s-a dedicat cu mai multă forță operei sale literare. Astfel, în 1849 îi apare Histoire de la Révolution française („Istoria revoluției franceze”).

În 1853 scrie „Principautes Danubiennes”, „Madame Rosetti” și „1848”, dedicate eroismului revoluționar al patrioților români. În anul următor tipărește volumul de atașament la cauza revoluționară a unor popoare europene: „Legendes democratiques du Nord” („Legendele democratice ale Nordului”).

Între 1855 și 1869, pe lângă continuarea lucrului la monumentala „Histoire de France”, din care apar succesiv volumele VII – XVII, Jules Michelet scrie operele sale literare „L’Oiseau” (Pasărea), „ L’insecte” (Insecta), „L’Amour” (Dragostea), „La Femme” (Femeia), „La Me”r (Marea),„ La Sorcière” (Vrăjitoarea) și „Bible de l’Humanite” (Biblia umanității).

În 1870 Jules Michelet publică, semnificativ pentru acei ani, volumele „Nos fils” (Fiii noștri) și „La France devant l’Europe” (Franța în fața Europei). În acest fel, Jules Michelet protesta împotriva pierderii de către Franța a provinciilor sale Alsacia și Lorena.

„ Fiţi voi înşivă, nu imitaţi pe nimeni. Aveţi sub picioarele voastre izvoare de apă vie. Nu invidiaţi popoarele bătrâne, ci priviţi-l pe al vostru. Cu cât mai adânc veţi săpa, cu atât veţi vedea tâşnind mai mult viaţa.”

 

Muza virtuală

 

Surse bibliografice: Wikipedia

Sursa foto: Alchetron

O ZI, DOUĂ…NOUĂZECI ȘI NOUĂ

tumblr_n6p1leaCf41qz6gl2o1_1280

 

„Amanții mei sunt cărțile-nțelepte,

Amanții mei sunt vechii autori.

Cu ei ades am împărțit orgia

Din asfințitul serii până-n zori.

Amanți sublimi, visare, poezie…” Agatha Grigorescu Bacovia

 

Orice femeie a fost iubită: o zi, doua, nouăzeci și nouă, după care a devenit soție. Literar vorbind, asta echivalează cu trecerea bruscă de la romantism la realism. A mai trecut o zi, două, nouăzeci și nouă și a aflat că trebuie să abandoneze visele, emoția, uneori și speranța în favoarea unor chestiuni mult mai practice: cum să frământe cel mai pufos cozonac, care este cea mai bună marcă de detergenți sau să devină specialistă în puericultură. El este bucuros – are o soție care îl iubește, îl răsfață, o voce de clopoțel îl strigă „tati”. Este mândru și plin de responsabilități, dar parcă ceva îl îngrijorează. Mai trece un an, mai trec cinci ani, ea s-a „eficientizat”: fuga la serviciu, fuga pe la piață în drum spre casă, viața ei s-a robotizat, este un mecanism perfect adaptat la nevoile familiei. El – încruntat, nemulțumit, plictisit, stresat, plin de reproșuri. Și toate astea o zi, două, nouăzeci și nouă, uneori o viață. Aceasta este povestea multor femei care au fost iubite, au devenit soții devotate care nu mai  așteaptă și nu vor primi flori, recunoștință, apreciere. Inima lor pare să fi  devenit  o grădină devastată.

Da, orice femeie căsătorită cu un bărbat autosuficient, egoist și înfumurat ar trebui să fie amantă. Pentru majoritatea bărbaților a avea o amantă este ceva obișnuit, se zâmbește înțelegător și se trece mai departe. Sunt rare divorțurile  în care un bărbat este acuzat de infidelitate. Invers… Unde este aici moralitatea? Egalitatea în drepturi? Câți bărbați sunt arătați cu degetul și categorisiți drept…curvari? Discutăm la nesfârșit despre emanciparea femeii  care – în realitate – trebuie să respecte legi morale instituite, dar nerespectate de bărbați?!

Da, și dacă se întâmplă să vină ziua în care ea, fosta iubită ajunsă soție, observă că a venit primăvara, cerul este albastru, revede o fotografie, citește un vers,  ascultă o melodie din vremurile în care fiorii dragostei încă nu fuseseră înlocuiți de gheara înghețată a prezentului? Când atitudinea ingrată și dureroasă a celui de-alături nu mai amintește cu nimic de exuberanța și pasiunea cu care începuse totul?

Într-un pasaj extrem de revelator din „Dragostea în vremea holerei”, Gabriel Garcia Marquez spunea așa: „Numai ele știau ce grea povară era bărbatul pe care-l iubeau cu patimă și care poate că le iubea și el, dar de care trebuiau să aibă grijă ca de un copil până la ultimul suspin (…). Și totuși,când îl vedeau ieșind din casă, le cuprindea spaima că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Asta era viața. Dragostea, dacă exista, era cu totul altceva: altă viață.”

Altă viață? O viață în care ea să îndrăznească să fie ea însăși? Dar viața prezentă, unica viață în care ne mulțumim doar cu bucurii mărunte printre necazuri și fire de păr care încep să albească? Se numește cumva virtute? Eu o numesc lașitate. Suntem blânde, înțelegătoare, rezistente la efort  și tăcute. Se numește cumva modestie? Eu o numesc renunțare. Renunțăm la vise, așteptări, pasiune. Se numește înțelepciune? Eu o numesc sacrificiu.

Sacrificăm tot ce suntem, tot ce avem: tinerețe, bucurie, încredere, optimism, speranță. Zăvorâm ușile inimii, ferestrele spiritului nostru pentru a trăi onest, în siguranța unui cămin, a unei familii. Uneori, din păcate doar uneori, vine ziua când trebuie să ne răspundem la propriile întrebări, ziua în care trebuie sa fii sinceră cu tine însăți. Există situații în care un bărbat și o femeie să conviețuiască în mod cinstit, „să joace cu cărțile pe masă”, să se regăsească în aceleași preocupări, cu aceeași pasiune și exaltare ca la începuturi? Va veni vreodată timpul în care gândurile, aspirațiile, dorințele ținute prizoniere o viață întreagă să fie auzite? Și nu doar auzite, ci trăite?

 

LUCIA CRISTINA ROTARU

(Replică la articolul „Amantă pentru o zi”)

 

 

 

Sursa foto: Musings of an Inappropriate Woman – Tumblr

SALVATORE QUASIMODO

salvatore_quasimodo

 

Salvatore Quasimodo (n. 20 august 1901 – d. 14 iunie 1968) a fost un poet și traducător italian.

Considerat unul dintre cei mai notabili poeți italieni ermetici, a devenit laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1959, stârnind multiple controverse, mai ales în Italia. La acordarea râvnitului premiu, motivația Juriului Nobel a fost „…pentru poezia sa lirică în care cu o clasică înflăcărare înfățișează experiența tragică a vieții timpului nostru”.

A publicat  cinci antologii de poezie, care au apărut între 1930 și 1938, inclusiv „Acque e ” („Ape și pământ” –  1930). Acestea i-au stabilit reputația de cel mai important poet ermetic italian. Opera sa complexă este inspirată din simboliștii francezi.

A avut și o atitudine de opoziție discretă față de regimul fascist al lui Mussolini. A participat la numeroase activități anti-fasciste în timpul celui de-al doilea război mondial, ceea ce a dus la încarcerarea lui. Maturitatea poetică a lui Quasimodo și preocuparea lui pentru dilema omului modern i-au adus premiul Nobel pentru literatură din 1959. Stilul lui este marcat de un grad mai mare de claritate și de sensibilitate.

Quasimodo a explicat istoria și destinul omului printr-o lamentație fundamentală pentru înfrângerea omului de către un univers ostil.

Fiecare stă singur pe inima pământului
atins de o rază de soare:
și deodată e seară.”

 

 

 

Muza virtuală

 

Surse bibliografice: Wikipedia

Sursa foto: Tes

AMANTĂ PENTRU O ZI

amanta300

 

De multe ori s-a întâmplat

Singurătatea să m-ajungă

Și când văd zâmbete pe străzi

Să simt că ziua e prea lungă

 

Dar noaptea este doar a mea

Aşa cum nimeni nu o ştie

Printre plăceri adânci pe care

Nu le cunoaşte o soţie

 

Orice femeie ar trebui să fie amantă pentru o zi. Să se abadoneze măcar odată în viață acestei nebunii, de a arunca la gunoi orice tabu, orice normă socială care ne frânge aripile și ne prinde în chingile unor reguli pe care le acceptăm mai mult de nevoie decât de voie. Orice femeie ar trebui să știe cum este să îți tresară inima când aștepți un mesaj, sau când îl primești, să simtă emoția gândului că este prezentă în mintea cuiva mereu, că cineva îi trimite o fotografie, un vers, o speranță.

Orice femeie ar trebui să aibă, măcar odată în viață, colțul ei intim în care să nu intre decât cine vrea ea, și în care să poate fi cine și-a dorit ea să fie.

Desigur, moralitatea. Dar ea nu are nicio legătură cu asta. Pentru că atunci când ești amantă nu faptul că înșeli este important (poate nici nu o faci, de fapt) ci faptul că îți demonstrezi ție că ești suficient de femeie încât să mai poți trăi emoție, încântare, nerăbdare, teamă, excitare, totul la un loc.

O amantă reîncepe să citească poezie, așa cum o făcea în adolescență. O amantă vede altfel cerul, simte altfel soarele, inspiră altfel viața.

Orice femeie ar trebui să simtă măcar odată în viață fiorul aventurii, pasiunea care încalcă orice regulă, și, prin asta devine cu atât mai intensă.

Puține sunt însă cele care o fac. Cele mai multe, mințindu-se că sunt oneste, dar, în realitate fiindu-le teamă. Teamă să scape pentru câteva clipe de povara pe care a pus-o societatea pe umerii lor, când au aruncat stigmatul social asupra noțiunii de amantă.

Și, dacă este să privim în jur și să fim onești, amantele sunt judecate în primul rând de femei. Bărbații, chiar și cei fideli, le privesc cu îngăduință, pentru că le înțeleg dorința de a se bucura de viață. Și ei o au, de cele mai multe ori.

Feminismul a vorbit mult despre emanciparea femeii. Ea ar trebui să înceapă cu emanciparea amantelor. Când ele nu vor mai fi judecate, atunci femeile își vor câștiga un drept major – de a fi cum vor ele să fie.

Da, femeile ar trebui măcar odată în viață să încerce să vadă cum este să fii amantă. Măcar să poată regreta ceva ce au făcut și nu ce ar fi putut să facă. Existența și nu potențialitatea ei.

 

ALEXANDRU LUCA

 

 

 

 

Sursa foto: Garbo

DUMITRU RADU POPESCU

Dumitru_Radu_Popescu

 

Dumitru Radu Popescu (n. 19 august) este un scriitor, prozator, dramaturg, scenarist de film și academician român. Dumitru Radu Popescu a fost membru supleant în CC al PCR din 1968, deputat în Marea Adunare Națională din 1975.

Romanele sale au fost comparate cu cele din cadrul curentului numit realism magic latino-american, prezentând similitudini, până la un punct, cu romanele lui Italo Calvino. Este unul dintre dramaturgii contemporani români extrem de apreciați. Capodoperele sale dramaturgice sunt „Pasărea Shakespeare”, „Acești îngeri triști” și „Piticul din grădina de vară.”

D.R. Popescu, ca de altfel și alți colegi de generație (Fănus Neagu, Nicolae Velea), accepta formal o temă curentă, admisă, o invoca în mod explicit și discursiv, anume parcă spre a-i sublinia caracterul de convenție, dezvoltând-o apoi foarte liber, de regulă fantezist și liric.

Ca scenarist, rămâne în memoria publicului prin filme ca „Un surâs în plină vară”, „Prea mic pentru un război atât de mare”, „Păcală”, „Vânătoarea de vulpi” și „Rochia albă de dantelă”.

„A nu gândi, asta e temelia tiraniei: așa intră ea în casa și în sufletul tău, bazându-se pe acordul tău, pe luciditatea ta, zicând: asta e situația!”

Muza virtuală

 

Surse bibliografice: Wikipedia, autorii.com

Sursa foto: ArtLine.ro